Ultimul zâmbet al Anei: Cum am învățat să trăiesc după ce mi-am pierdut fiica

— Nu, nu se poate! Nu așa trebuia să fie! am urlat în gând, strângând mâna micuță a Anei, care zăcea nemișcată pe patul de spital. Era o zi mohorâtă de octombrie, iar ploaia bătea în geamurile secției de terapie intensivă de la Spitalul Marie Curie. Lângă mine, soțul meu, Radu, încerca să-și ascundă lacrimile, dar îi simțeam tremurul în fiecare respirație. Mama mea, Elena, stătea într-un colț al camerei, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi.

— Nu putem să renunțăm! a șoptit Radu, privind disperat la medicul care tocmai intrase în salon.

— Am făcut tot ce am putut, domnule Popescu… Din păcate, encefalita a avansat prea repede. Ana nu mai răspunde la tratament, a spus doctorul Ionescu cu voce stinsă.

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Îmi venea să țip, să fug, să mă agăț de orice speranță. Dar Ana era acolo, atât de mică și fragilă, cu păpușa ei preferată strânsă la piept. Avea doar doi ani și jumătate. Cum să accepți că un copil atât de mic poate pleca atât de repede?

— Vreau să rămân singură cu ea, am spus cu o voce pe care abia mi-o recunoșteam.

Radu și mama au ieșit fără să spună nimic. Am îngenuncheat lângă pat și i-am mângâiat părul moale. Îmi veneau în minte toate momentele în care îi cântam „Nani, nani, puiul mamei”, serile când adormea cu capul pe pieptul meu, diminețile când îmi zâmbea larg din pătuț.

— Ana, iubita mea… Dacă ai ști cât te iubește mama… Dacă ai ști cât mi-aș dori să te mai țin o dată în brațe și să-ți aud râsul… De ce tu? De ce noi?

Ușa s-a deschis încet. Doctorul Ionescu a intrat din nou, însoțit de o asistentă tânără, Irina.

— Doamnă Popescu… Știu că e greu. Dar trebuie să vă întreb ceva foarte important. Ana poate salva alte vieți… Dacă sunteți de acord cu donarea organelor ei…

Am simțit cum mă sufoc. Cum să iau o astfel de decizie? Cum să accept că trupul fetiței mele va fi împărțit altor copii? Dar apoi m-am gândit la toți părinții care stau ca mine pe holurile spitalului, rugându-se pentru o minune.

— Vreau să mă lase singură cu ea încă cinci minute, am spus printre suspine.

Am privit chipul Anei. Era liniștită, ca și cum ar fi dormit. Am luat-o în brațe și am început să-i cânt încet:

— Nani, nani, puiul mamei…

În acele clipe am simțit că trebuie să fac ceva bun din această tragedie. Să dau altor copii șansa pe care Ana nu a avut-o.

— Da… Sunt de acord. Vreau ca Ana să trăiască prin alți copii, am spus când au revenit medicii.

Radu a izbucnit în plâns. Mama s-a prăbușit pe un scaun.

— Cum poți să faci asta? a strigat ea printre lacrimi. E copilul nostru!

— Nu mai e aici, mamă… Ana nu mai suferă. Poate că așa are un rost tot ce ni s-a întâmplat…

Au urmat ore lungi și grele. Semnături peste semnături. Explicații medicale pe care nu le puteam asculta. Întrebări fără răspunsuri. Într-un final, asistentele au venit să o ia pe Ana. Am simțit că mi se rupe sufletul în bucăți.

În zilele următoare am trăit ca într-o ceață groasă. Radu nu vorbea cu mine decât strictul necesar. Mama mă acuza că am „lăsat-o pe Ana să plece”. Prietenii ne evitau sau ne priveau cu milă. Singurul lucru care mă ținea pe linia de plutire era gândul că undeva, niște părinți necunoscuți își țin acum copiii în brațe datorită Anei.

Au trecut luni până când am primit o scrisoare anonimă de la o mamă din Iași:

„Nu vă cunosc numele și nici nu știu povestea voastră completă, dar știu că datorită unui înger ca fetița dumneavoastră, băiatul meu trăiește azi. Nu există cuvinte pentru recunoștința mea.”

Am plâns ore întregi după ce am citit acea scrisoare. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că durerea mea are un sens.

Radu a venit într-o seară la mine în bucătărie.

— Crezi că o să putem merge mai departe vreodată? m-a întrebat cu voce stinsă.

— Nu știu… Dar știu că Ana ar fi vrut să fim bine. Să nu ne urâm pentru ce s-a întâmplat.

Ne-am îmbrățișat pentru prima dată după luni întregi.

Viața noastră nu va mai fi niciodată la fel. Dar încercăm să găsim lumină în fiecare zi — în amintirile cu Ana, în zâmbetul unui copil pe stradă, în speranța că într-o zi vom putea vorbi despre ea fără să ne doară atât de tare.

Mă întreb adesea: oare câți părinți ar avea curajul să facă ce am făcut eu? Și dacă durerea noastră poate aduce speranță altora — nu merită oare să vorbim mai des despre asta?