Fără rădăcini: Lupta mea pentru propriul cămin și demnitate

— Nu înțelegi, Maria, aici nu e doar casa ta! E casa familiei noastre! vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Elena, răsuna în sufragerie, făcându-mă să tresar. Mă uitam la ea, cu mâinile strânse pe marginea fotoliului, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Mihai, soțul meu, stătea între noi, cu privirea pierdută undeva pe peretele alb, evitând să mă privească.

— Mama, te rog… încerca el să intervină, dar Elena îl întrerupse cu un gest scurt.

— Nu te băga, Mihai! Dacă Maria vrea să fie parte din familia noastră, trebuie să accepte regulile. Apartamentul ăsta nu e doar al ei. E al tuturor!

Mi-am simțit obrajii arzând. Apartamentul era moștenirea mea de la bunica. L-am renovat cu banii mei, l-am mobilat după gustul meu. Și totuși, de când mă măritasem cu Mihai, Elena își făcea tot mai mult loc în viața noastră. La început venea doar în vizită, apoi a început să aducă lucruri — o vază urâtă pe hol, o pătură veche pe canapea. Într-o zi am găsit chiar și hainele ei în dulapul nostru.

— Maria, nu fi copilă! mi-a spus într-o seară Mihai, când i-am spus că nu mai suport să o găsesc pe Elena în bucătărie la 7 dimineața, făcând ordine printre lucrurile mele. — E mama mea. Are nevoie de noi.

— Și eu am nevoie de spațiul meu! am izbucnit. — Nu pot trăi așa!

Mihai a oftat și a ieșit din cameră. Am rămas singură, cu inima bătându-mi nebunește. În acea noapte am plâns până târziu, întrebându-mă dacă nu cumva sunt eu problema.

Zilele au trecut și Elena a început să se comporte ca și cum ar fi stăpâna casei. Îmi muta lucrurile fără să mă întrebe, primea musafiri fără să mă anunțe și chiar îi spunea vecinei de la trei că „apartamentul nostru e mereu deschis pentru prieteni”.

Într-o sâmbătă dimineață am găsit-o pe Elena în dormitorul nostru, cotrobăind prin sertare.

— Ce faci aici? am întrebat șocată.

— Caut actele de la apartament. Trebuie să le arăt lui Vasile, notarul nostru de familie. Să știe și el cum stăm cu proprietatea.

— Nu ai niciun drept! am strigat, simțind cum mi se taie respirația.

— Maria, nu te enerva! E spre binele tuturor. Trebuie să fim o familie unită.

Am ieșit trântind ușa și m-am dus direct la Mihai.

— Ori eu, ori mama ta! Nu mai pot trăi așa!

El m-a privit lung, apoi a spus încet:

— Maria… e complicat. Mama nu are unde să se ducă. Și tu știi cât țin la ea.

— Dar eu? Eu nu contez?

A tăcut. În acea tăcere am simțit că pierd tot ce era al meu: casa, liniștea, iubirea lui Mihai.

În următoarele săptămâni am încercat să găsesc soluții. Am vorbit cu o prietenă, Raluca, care mi-a spus:

— Maria, trebuie să pui piciorul în prag! Dacă nu o faci acum, nu o vei mai face niciodată.

Am început să caut informații despre drepturile mele legale. Am aflat că apartamentul era doar pe numele meu și că nimeni nu putea decide în locul meu ce se întâmplă acolo. Dar frica de scandal și de ce va spune lumea mă paraliza.

Într-o seară, după o altă ceartă cu Elena — care îmi reproșa că nu știu să gătesc „ca o nevastă adevărată” — am luat o decizie. Mi-am făcut bagajele și m-am dus la Raluca pentru câteva zile. Mihai m-a sunat de câteva ori, dar nu i-am răspuns. Aveam nevoie de liniște ca să-mi adun gândurile.

După trei zile m-am întors acasă. Elena era în bucătărie, făcând sarmale. Mihai stătea la masă cu capul în mâini.

— Ce faci aici? am întrebat-o pe Elena.

— Gătesc pentru familie! a răspuns ea zâmbind fals.

— Nu mai ești binevenită aici. Te rog să-ți iei lucrurile și să pleci.

A izbucnit într-un râs batjocoritor:

— Cine ești tu să-mi spui mie ce să fac?

M-am uitat la Mihai:

— Tu ce zici?

El a ridicat din umeri:

— Maria… dacă vrei să pleci, pleacă tu. Mama rămâne.

Atunci am simțit că mi se rupe sufletul. Am mers în dormitor și am început să-mi strâng din nou bagajele. De data asta nu pentru câteva zile — ci pentru totdeauna.

Am plecat din apartamentul meu cu inima frântă, dar cu demnitatea intactă. Am stat la Raluca până mi-am găsit o garsonieră mică într-un cartier liniștit. A fost greu — nopți întregi am plâns după ceea ce pierdusem: nu doar un soț sau un apartament, ci iluzia unei familii unite.

Au trecut luni până am reușit să mă regăsesc. Am început terapia și am descoperit cât de mult mă neglijasem încercând să-i mulțumesc pe ceilalți. Acum știu că uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești pe tine însăți.

Mihai m-a căutat după câteva luni. Mi-a spus că îi pare rău și că mama lui s-a mutat la sora lui din provincie. M-a întrebat dacă vreau să ne mai întâlnim.

I-am spus doar atât: „Nu pot construi un viitor pe ruinele trecutului.”

Uneori mă întreb: câte femei mai trăiesc drama asta în tăcere? Câte dintre noi aleg liniștea altora în locul propriei fericiri? Voi ce ați fi făcut în locul meu?