Casa bunicii: Povara unei moșteniri

— Nu poți să lași casa să se dărâme, Irina! E tot ce ne-a rămas de la mamaie, ai înțeles? Glasul mamei răsuna în receptor, tăios și tremurat deopotrivă. Eram în bucătăria apartamentului meu din București, cu mâinile strânse pe cana de cafea, încercând să-mi adun gândurile. Într-o clipă, viața mea ordonată s-a prăbușit sub greutatea unei moșteniri pe care nu o cerusem.

Bunica Maria murise cu două luni în urmă. Încă simțeam mirosul de busuioc și cozonac din casa ei de la marginea satului Ciorogârla, unde copilărisem verile. Când notarul a citit testamentul și am aflat că eu sunt singura moștenitoare a casei, am simțit o mândrie amară. Dar și o teamă surdă: ce voi face cu ea? Aveam un job solicitant la o agenție de publicitate, chirie de plătit, o relație șubredă cu Vlad, iubitul meu, și niciun chef să mă apuc de zugrăvit pereți scorojiți sau să mă cert cu rudele pentru o bucată de pământ.

— Irina, nu te mai gândi atâta! Trebuie să mergi acolo, să vezi ce e de făcut. Nu poți s-o lași în paragină! a insistat mama.

Am oftat. — Bine, mamă. Mă duc sâmbătă.

Vlad a ridicat din sprâncene când i-am spus. — Și ce vrei să faci cu casa aia? S-o vinzi? Să te muți la țară?

— Nu știu… Poate doar s-o repar, să nu se prăbușească. Poate… poate o păstrăm pentru vacanțe.

A râs scurt. — Tu n-ai timp nici să dormi, darămite să faci naveta la Ciorogârla!

Avea dreptate. Dar nu puteam să-i spun mamei „nu”. Nici să mă dezic de amintirile cu bunica, de mirosul de lemn ud și de poveștile spuse la gura sobei.

Sâmbătă dimineață am urcat în tren cu un rucsac și inima cât un purice. Satul era neschimbat: ulițe pline de noroi, câini lătrând după garduri, bătrâni la poartă cu ochii după străini. Casa bunicii părea mai mică decât o țineam minte, cu acoperișul șubred și obloanele scorojite. Am descuiat ușa și am intrat într-o lume înghețată în timp: fotografii îngălbenite pe pereți, mileuri prăfuite, miros de mucegai și singurătate.

Am început să fac ordine, să aerisesc, să scutur covoarele. Fiecare obiect avea o poveste: cana ciobită din care beam lapte cald, lada cu zestre plină de broderii făcute de bunica în tinerețe. Am găsit chiar și o scrisoare veche, adresată mamei mele: „Sper să nu vă certați niciodată pentru casa asta. Să vă adune, nu să vă despartă.”

Dar tocmai asta se întâmpla.

Unchiul Gheorghe a apărut după-amiază, cu privirea acră și mâinile în buzunare. — Ce faci aici, Irina? Ai venit să-ți iei partea?

— Nu e vorba de părți, unchiule… Vreau doar să pun casa la punct.

A dat din cap nemulțumit. — Mamaie a fost nedreaptă. Și eu am muncit aici! Dar dacă așa a vrut ea…

Am simțit un nod în gât. — Dacă vrei să mă ajuți…

— Nu-i treaba mea! Să vedem cât te ține!

A plecat trântind poarta. M-am prăbușit pe patul bunicii și am plâns ca un copil. De ce trebuie ca moștenirile să ne dezbine? De ce nu putem păstra doar dragostea?

În zilele următoare am făcut naveta între București și sat. Munca la agenție suferea: întârzieri la proiecte, șeful nemulțumit, colegii iritați că lipsesc des. Vlad devenise distant; certurile noastre erau tot mai dese.

— Nu mai pot, Irina! Ori casa aia, ori noi! mi-a spus într-o seară.

— Nu e atât de simplu…

— Ba da! Tu alegi!

Am rămas singură în apartament, cu telefonul sunând insistent: mama voia vești despre casă, unchiul Gheorghe cerea socoteală pentru fiecare cui bătut în perete.

Într-o zi am găsit-o pe vecina Ileana stând pe bancă în fața porții.

— Dragă Irina, nu lăsa casa asta să moară… Mamaia ta era sufletul satului. Dacă tu pleci, se duce totul pe apa sâmbetei.

M-am uitat la ea cu ochii plini de lacrimi. — Dar dacă nu mai pot? Dacă mă pierd pe mine încercând să salvez trecutul?

A oftat adânc. — Fiecare generație are crucea ei… Dar nu uita cine ești.

Am început să mă întreb dacă merită sacrificiul: jobul meu era pe muchie de cuțit, relația cu Vlad se destrămase definitiv, iar eu mă simțeam tot mai străină de mine însămi. Casa bunicii devenise o povară grea pe umerii mei fragili.

Într-o noapte am visat-o pe bunica: stătea la masa din bucătărie și îmi zâmbea blând.

— Nu te pierde, fata mea… Casa e doar o casă dacă nu e plină de iubire.

M-am trezit plângând. Am decis atunci că trebuie să aleg pentru mine: am vândut casa unui tânăr din sat care voia să-și întemeieze o familie acolo. Mama m-a certat zile întregi; unchiul Gheorghe m-a acuzat că am trădat sângele lor. Dar eu am simțit că eliberez nu doar zidurile vechiului cămin, ci și sufletul meu prins între două lumi.

Acum stau pe balconul apartamentului meu din București și privesc cerul portocaliu al serii. Mă întreb: cât valorează cu adevărat o moștenire? Merită să ne pierdem pe noi înșine pentru a păstra vie memoria celor dragi? Sau e mai important să ne construim propriul drum?