Între Două Case: Soțul Meu, Mama Lui și Eu

— Irina, ai pus prea multă sare în ciorbă! vocea ascuțită a doamnei Maria răsună din bucătărie, tăind liniștea serii ca un cuțit. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Radu, soțul meu, stătea la masă cu ochii în farfurie, evitând să mă privească.

— Îmi pare rău, am să fiu mai atentă data viitoare, am spus încet, încercând să-mi ascund tremurul vocii. Dar știam că nu era vorba despre sare. Era despre mine. Despre faptul că nu eram niciodată destul de bună pentru ea.

De doi ani locuim în apartamentul Mariei, mama lui Radu. Când ne-am căsătorit, am visat la o casă mică doar pentru noi doi, la dimineți liniștite și seri în care să ne ținem de mână pe canapea. Dar după nuntă, Radu a spus că nu are rost să plătim chirie când mama lui are două camere libere. „E doar temporar”, mi-a promis. Dar temporarul s-a transformat într-o eternitate apăsătoare.

Maria nu m-a vrut niciodată aici. Îmi aminteam perfect prima zi când am intrat pe ușa ei cu valiza în mână. M-a privit de sus, cu o privire rece, evaluatoare.

— Sper că știi să gătești ca lumea, mi-a spus atunci. Radu a râs stânjenit, dar eu am simțit deja zidurile ridicându-se între noi.

Zilele au trecut una după alta, fiecare la fel de grea. Maria îmi critica orice gest: cum spăl rufele, cum aranjez masa, cum vorbesc la telefon cu mama mea. Radu tăcea mereu sau încerca să glumească, să detensioneze atmosfera.

— Las-o, mamă, Irina se străduiește, spunea el uneori. Dar vocea lui era slabă, lipsită de convingere.

Într-o seară, după ce Maria a ieșit la plimbare cu vecina ei, am încercat să vorbesc cu Radu.

— Nu mai pot așa, i-am spus cu lacrimi în ochi. Simt că nu sunt acasă aici. Când o să avem și noi casa noastră?

Radu a oftat adânc.

— Irina, știi că nu ne permitem încă o chirie sau un credit. Și mama… e singură de când a murit tata. Nu pot s-o las.

— Dar pe mine poți să mă lași? am întrebat eu, simțind cum mi se rupe sufletul.

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

Într-o duminică dimineață, când Maria era la biserică, am primit un telefon de la mama mea din Ploiești.

— Irina, ce faci? Pari mereu tristă când vorbim. Nu vrei să vii acasă câteva zile?

Mi-am dorit atât de mult să spun „da”, dar știam că dacă plec, Maria va folosi asta împotriva mea. „Vezi? Nu-i pasă de tine”, îi va spune lui Radu.

Am rămas. Am rămas pentru că încă îl iubeam pe Radu și speram că va vedea cât sufăr.

Dar lucrurile s-au agravat. Maria a început să intre peste noi în cameră fără să bată la ușă. Îmi muta hainele prin dulapuri și îmi arunca aluzii răutăcioase la masă:

— Unele femei nu sunt făcute pentru familie, spunea privind direct spre mine.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între mine și Maria — pentru că am uitat să cumpăr pâine — Radu a ridicat tonul la mine pentru prima dată.

— De ce nu poți să te înțelegi cu ea? E mama mea!

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit din casă fără să știu unde merg. Am mers pe stradă până târziu în noapte, plângând și întrebându-mă dacă mai are rost să lupt.

A doua zi dimineață m-am întors acasă cu ochii umflați de plâns. Maria m-a privit satisfăcută.

— Vezi? Nu ești făcută pentru viața asta.

Am început să mă gândesc serios la divorț. Dar gândul la părinții mei — oameni simpli din provincie care au muncit toată viața pentru ca eu să ajung „cineva” — mă făcea să mă simt vinovată. Ce o să zică lumea? Ce o să spună rudele? „N-a rezistat nici doi ani!”

Într-o zi am găsit curajul să-i spun lui Radu tot ce simt.

— Dacă nu plecăm de aici, eu nu mai pot continua. M-am pierdut pe mine în casa asta. Nu mai știu cine sunt.

Radu m-a privit lung, apoi a plecat fără un cuvânt la serviciu. Seara s-a întors târziu și mi-a spus:

— Am vorbit cu mama. Nu vrea să rămână singură și nici eu nu pot s-o las acum…

Atunci am știut că trebuie să aleg între mine și el. În noaptea aceea am făcut bagajul și am plecat la mama mea în Ploiești.

Au trecut trei luni de atunci. Radu m-a sunat de câteva ori, dar nu a venit după mine. Maria i-a spus tuturor că „Irina n-a fost femeie de casă”.

M-am întrebat de sute de ori: unde am greșit? Poate că vina nu e doar a mea sau a lui Radu sau a Mariei. Poate că uneori iubirea nu e suficientă ca să treci peste zidurile ridicate de familie și tradiții.

Oare câte femei trăiesc povestea mea? Oare câți bărbați aleg între mamă și soție fără să-și dea seama pe cine rănesc cel mai tare?