Un mesaj care mi-a schimbat viața: Adevărul despre soțul meu
„Nu știu cum să-ți spun asta, dar cred că trebuie să știi adevărul despre Mihai.” Cuvintele acelea, scrise de o femeie pe care nu o cunoșteam, mi-au săpat un gol în stomac. Era miercuri seara, tocmai mă întorsesem de la serviciu, obosită și cu gândul la rutina obișnuită: ceaiul cu miere, știrile pe fundal, liniștea casei noastre din cartierul Titan. Dar liniștea s-a spart în mii de cioburi când am citit mesajul acela pe Facebook.
Am privit poza de profil a femeii: păr șaten, tuns scurt, ochi calzi, dar triști. „Sunt Ioana. Îmi pare rău că trebuie să afli așa.” Am simțit cum inima îmi bate nebunește. Am citit mesajul de zece ori, încercând să găsesc un sens. Ce putea să-mi spună despre Mihai, omul cu care împărțeam viața de doisprezece ani? Soțul meu, tatăl fetiței noastre, omul care mă ținea de mână când adormeam?
Am răspuns cu mâinile tremurânde: „Despre ce este vorba?”
Răspunsul a venit aproape instantaneu: „Mihai are o relație cu sora mea de aproape un an. Nu mai pot să tac. Meriți să știi.”
Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Am aruncat telefonul pe canapea și am început să plâng în hohote, încercând să nu o trezesc pe Maria, fetița noastră de opt ani, care dormea în camera ei. Gândurile mi se învârteau haotic: Cum? Când? De ce? Am retrăit fiecare moment din ultimul an – serile când Mihai întârzia la serviciu, vacanța pe care a refuzat-o sub pretextul unui proiect urgent, distanța tot mai mare dintre noi.
A doua zi dimineață, Mihai s-a trezit devreme. L-am privit cum își pregătea cafeaua, calm și absent. Am vrut să țip la el, să-l întreb dacă e adevărat, dar nu am putut. Am simțit că dacă deschid gura, totul se va destrăma definitiv. În schimb, am plecat la serviciu ca un robot, cu ochii umflați și sufletul gol.
La birou, colega mea, Alina, m-a întrebat dacă sunt bine. Am dat din cap că da, dar lacrimile mi-au scăpat fără voia mea. „Ce s-a întâmplat?” m-a întrebat ea cu grijă. I-am spus totul printre sughițuri. „Nu meriți asta”, mi-a spus ea și m-a strâns în brațe. „Trebuie să vorbești cu el.”
Seara, după ce Maria s-a culcat, l-am privit pe Mihai cum citea ziarul la masa din bucătărie. Am simțit o furie mocnită crescând în mine.
— Mihai, trebuie să vorbim.
A ridicat privirea spre mine, surprins de tonul meu tăios.
— Ce s-a întâmplat?
— Tu să-mi spui ce s-a întâmplat! Cine e Andreea?
A încremenit. Pentru o clipă am văzut frica în ochii lui.
— De unde știi?
— Nu contează! E adevărat?
A oftat adânc și a dat din cap.
— Da… E adevărat.
Am simțit că mă prăbușesc. M-am așezat pe scaun și am început să plâng necontrolat.
— Cum ai putut? De ce?
— Nu știu… Nu am vrut să te rănesc. A fost o greșeală… Nu știu cum am ajuns aici.
— Un an?! Un an ai trăit cu minciuna asta!
Mihai a încercat să mă atingă pe mână, dar m-am tras înapoi.
— Nu pot… Nu pot să te iert acum. Trebuie să pleci.
A plecat fără să spună nimic. Ușa s-a trântit încet în urma lui. Am rămas singură în bucătărie, cu capul pe masă și lacrimile curgând șiroaie.
În zilele următoare am trăit ca într-un vis urât. Maria mă întreba unde e tati și îi spuneam că are mult de lucru. Sufeream pentru ea mai mult decât pentru mine. Cum îi explici unui copil că lumea ei perfectă s-a destrămat?
Mama a venit la mine într-o seară și m-a găsit plângând pe covor.
— Nu ești singură, Ana. O să treci peste asta. Trebuie să fii puternică pentru Maria.
Dar eu nu mă simțeam puternică deloc. Îmi era dor de viața noastră simplă, de serile în care râdeam toți trei la desene animate sau mergeam la plimbare prin parc.
Au trecut săptămâni până când Mihai a venit să vorbească din nou cu mine. Era slab, cu cearcăne adânci sub ochi.
— Ana… Îmi pare rău pentru tot. Vreau să încercăm să reparăm lucrurile… Pentru Maria… pentru noi.
L-am privit lung și am simțit că nu mai pot avea niciodată aceeași încredere în el.
— Poate că unele lucruri nu se mai pot repara niciodată…
Am decis să ne despărțim. A fost cea mai grea decizie din viața mea, dar știam că nu pot trăi într-o minciună. Am început terapia și am încercat să reconstruiesc totul de la zero – pentru mine și pentru Maria.
Astăzi încă doare, dar am învățat că merit mai mult decât jumătăți de adevăruri și promisiuni goale. M-am regăsit pe mine însămi printre ruinele unei iubiri trădate.
Mă întreb uneori: câte femei trăiesc cu sentimentul acesta de trădare ascuns sub covor? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?