În loc să-și crească propriul copil, a apelat la mama lui: Povestea mea despre vină, sacrificiu și tăcere
— Ana, nu mai plânge, te rog! Nu e vina ta că Vlad nu se implică, mi-a spus Irina într-o seară, când stăteam pe balconul apartamentului nostru din Drumul Taberei, cu ochii umflați de oboseală și sufletul greu de neputință.
Dar eu știam că nu e chiar așa. Sau cel puțin așa simțeam. Pentru că, de când l-am adus pe Matei acasă, Vlad s-a schimbat. Nu mai era bărbatul atent și cald care mă ținea de mână la ecografii sau care îmi aducea ceai la pat când mă durea spatele. Era mereu ocupat, mereu cu ochii în telefon sau la televizor. Și, când plângea Matei noaptea, se ridica din pat doar ca să spună: „Du-te tu, Ana, că eu mâine am serviciu.”
La început am crezut că e normal. Că poate e obosit, că poate nu știe cum să se descurce cu un bebeluș. Dar apoi a început să o cheme pe mama lui la noi aproape zilnic. „Mama știe mai bine cum se face,” îmi spunea el cu un ton care mă făcea să mă simt mică și nepricepută. Și mama lui, doamna Mariana, venea cu sacoșe de mâncare și sfaturi necerute: „Ana, nu-l ține atâta în brațe că-l răsfeți. Ana, nu-i da piept dacă plânge, poate are colici.”
Mă simțeam invadată în propria casă. Nu mai aveam intimitate nici măcar când alăptam. Vlad era tot mai absent și tot mai iritat când încercam să discutăm despre asta.
— Vlad, simt că nu mai suntem o familie. Parcă suntem chiriași în aceeași casă, i-am spus într-o seară după ce mama lui a plecat.
— Ana, exagerezi! Ce vrei să fac? Să stau acasă ca tine? Eu aduc banii în casă! Mama mă ajută pentru că tu nu te descurci singură!
Cuvintele lui au fost ca o palmă peste față. Am tăcut. Am plâns în baie, încercând să nu mă audă Matei.
Irina, prietena mea din liceu, a venit într-o zi la mine și m-a găsit cu ochii roșii și părul nepieptănat.
— Ana, trebuie să vorbești cu el! Nu poți să lași lucrurile așa!
— Am încercat… Dar zice că e vina mea. Că nu sunt destul de bună mamă…
— Nu e vina ta! Dar poate ai fost prea tăcută… Poate trebuia să-i spui din prima ce simți.
Am simțit cum mă strânge inima. Poate chiar era vina mea. Poate dacă aș fi fost mai vocală…
Zilele au trecut greu. Mama mea locuia la țară și nu putea veni des la București. Mă simțeam singură între patru pereți, cu un copil care plângea și un soț care mă ignora. Doamna Mariana era tot mai prezentă și tot mai autoritară.
Într-o zi am cedat. Matei plângea de două ore și eu nu mai aveam putere nici să-l țin în brațe. Am ieșit pe balcon și am început să plâng în hohote. Atunci a venit Vlad.
— Ce faci? Îl lași singur? Ești iresponsabilă!
— Vlad, nu mai pot! Sunt obosită! Am nevoie de tine!
— Nu dramatiza! Toate femeile trec prin asta! Mama n-a avut ajutor și uite ce bine m-a crescut!
Am simțit cum mi se rupe ceva în mine. Nu mai eram Ana cea puternică. Eram doar o umbră care încerca să supraviețuiască.
Într-o noapte, după ce Matei a adormit greu, am scris o scrisoare pentru Vlad. I-am spus tot ce simt: frica, singurătatea, neputința. I-am lăsat-o pe masă.
A doua zi dimineață am găsit scrisoarea mototolită în coșul de gunoi.
Am început să caut ajutor pe forumuri pentru mame. Am descoperit că nu sunt singura care trece prin asta. Că multe femei din România sunt lăsate singure după naștere, că bărbații fug de responsabilitate sau se ascund după mamele lor.
Am început să merg la psiholog. Să vorbesc despre durerea mea. Să învăț să spun „nu” și „ajută-mă”.
Într-o zi am avut curajul să-i spun doamnei Mariana:
— Vă mulțumesc pentru ajutor, dar vreau să încerc să fiu mamă pentru Matei fără atâtea sfaturi.
S-a uitat la mine ca și cum aș fi insultat-o.
Vlad s-a supărat și mai tare. A început să doarmă tot mai des pe canapea.
Dar eu am continuat să lupt pentru mine și pentru Matei.
Nu știu dacă familia noastră va rezista sau dacă Vlad va înțelege vreodată cât de mult doare lipsa lui de implicare. Dar știu că nu mai pot trăi în tăcere și vinovăție.
Poate că nu e vina nimănui sau poate e vina tuturor – a societății care ne spune că femeia trebuie să suporte totul fără să crâcnească.
Mă întreb: câte femei ca mine tac și suferă? Câte dintre noi avem curajul să cerem ajutor? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?