Scrisoarea care mi-a schimbat viața: Povestea mea între două familii

— Nu mai vreau să aud de asta, Livia! Nu suntem pregătiți să adoptăm un copil!
Vocea lui Mihai răsuna prin bucătăria mică, printre mirosurile de cozonac și portocale. Eu stăteam la masa din colț, cu mâinile strânse în poală, încercând să nu plâng. Aveam zece ani și eram la a treia familie de plasament. În fiecare an, speram că poate, de data asta, va fi altfel.

În Ajunul Crăciunului, Livia a găsit scrisoarea mea către Moș Crăciun, ascunsă sub pernă. Nu știam că o va citi. Scrisesem cu litere stângace: „Dragă Moșule, îmi doresc un ursuleț de pluș, o pereche de adidași și… o familie care să mă iubească pentru totdeauna.”

Am auzit-o plângând în baie. Mihai a intrat după ea, iar eu am rămas singură în sufragerie, privind bradul împodobit cu globuri vechi și luminițe pâlpâitoare. M-am întrebat dacă dorințele chiar se împlinesc vreodată sau dacă sunt doar povești pentru copii naivi ca mine.

A doua zi dimineață, sub brad, am găsit un ursuleț maro cu o fundiță roșie și o cutie cu adidași noi. Am zâmbit timid, dar inima mea încă era grea. Livia m-a luat în brațe și mi-a șoptit la ureche: „Știi că te iubim, nu?” Am dat din cap, dar nu eram sigură că e adevărat. De fiecare dată când începeam să mă simt acasă, trebuia să plec.

Seara, Mihai s-a așezat lângă mine pe canapea. Avea ochii roșii de oboseală sau poate de la discuțiile cu Livia. „Ruby… adică… Ruxandra,” a început el stângaci, „noi ne-am gândit mult. Și… dacă ai vrea… am vrea să fii fata noastră. Pentru totdeauna.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Nu am spus nimic. Doar am început să plâng, iar Livia m-a strâns tare la piept. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că aparțin cuiva.

Dar nu a fost totul ca-n povești. Procesul de adopție a durat luni întregi. Asistente sociale veneau să ne viziteze, puneau întrebări incomode despre trecutul meu: „De ce ai fost mutată de atâtea ori? Ai avut probleme de comportament?” Mă simțeam vinovată pentru lucruri pe care nu le făcusem eu.

Într-o seară, Mihai s-a enervat când am spart din greșeală o cană. „Nu poți fi mai atentă?!” a țipat la mine. Am fugit în camera mea și am început să-mi fac bagajul. Livia a venit după mine: „Nu pleca! Și noi greșim uneori.”

— Dar dacă nu mă mai vreți? am întrebat printre lacrimi.
— Te vrem. Chiar și atunci când greșești.

A fost greu să cred asta. În casa lor era mereu liniște, dar în sufletul meu era furtună. Îmi era teamă să nu-i dezamăgesc, să nu mă dea iar înapoi.

La școală, copiii râdeau uneori de mine: „Fata fără părinți!” sau „Orfana!” Profesoara de română, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi după oră:

— Ruxandra, știi că nu ești singură? Și eu am crescut fără mamă.

Am privit-o uimită. Nu-mi imaginam că adulții pot avea răni ca ale mele.

Într-o duminică, Livia m-a dus la mormântul părinților mei biologici. Nu-mi aminteam prea multe despre ei — doar mirosul de cafea dimineața și vocea mamei cântând la radio. Am plâns acolo, iar Livia m-a ținut de mână fără să spună nimic.

Au trecut luni până când am început să le spun „mama” și „tata”. Prima dată când am făcut-o, Mihai a izbucnit în plâns. „Nu credeam că o să aud asta vreodată,” a spus el.

Dar conflictele nu au dispărut. Într-o zi, Mihai a pierdut serviciul și atmosfera s-a schimbat brusc în casă. Era tensionat, vorbea puțin și se enerva din orice. Livia încerca să țină totul sub control, dar uneori plângea noaptea pe furiș.

— Poate n-am făcut bine… Poate nu merităm să fim părinți… l-am auzit șoptind într-o seară.

M-am strecurat lângă ei și le-am spus: „Și eu am crezut că nu merit să fiu iubită. Dar poate tocmai asta înseamnă familia — să rămâi împreună chiar și când e greu.”

Crăciunul următor l-am petrecut împreună, fără teamă că voi fi dată afară sau că dorințele mele vor rămâne doar pe hârtie. Am primit un jurnal nou și o promisiune: „Orice s-ar întâmpla, suntem aici pentru tine.”

Uneori mă întreb: câți copii ca mine mai scriu scrisori către Moș Crăciun sperând la o familie? Și câți adulți au curajul să răspundă acestor scrisori cu inima deschisă?

Poate că familia nu e ceva ce primești de-a gata — ci ceva ce construiești zi de zi, cu răbdare, iertare și dragoste.