O viață trăită pentru alții: Povestea unei căsnicii forțate

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! — vocea Irinei tremura, iar ochii îi erau plini de lacrimi. Stătea în fața mea, în bucătăria mică din apartamentul nostru din cartierul Militari, cu mâinile strânse pe marginea mesei. Mirosea a cafea arsă și a dezamăgire.

Mă uitam la ea și nu știam ce să spun. În mintea mea, totul se derula ca un film pe repede-înainte: noaptea aceea de vară, când ne-am lăsat duși de val, testul de sarcină cu două liniuțe roz, privirile părinților mei — domnul și doamna Stoica — pline de reproș și panică, și apoi discuția aceea rece cu părinții Irinei, care au venit la noi acasă cu o singură întrebare: „Ce aveți de gând să faceți?”

Aveam 23 de ani și nu știam ce vreau de la viață. Irina era cu un an mai mică, studentă la Litere, visătoare și mereu cu nasul în cărți. Ne cunoscuserăm la o petrecere la Radu, prieten comun. Nu era dragoste la prima vedere, dar era ceva acolo — poate curiozitate, poate dorința de a evada din rutina zilnică. După câteva luni de întâlniri rare și mesaje târzii pe WhatsApp, s-a întâmplat. Și apoi totul s-a schimbat.

— Vlad, nu vreau să mă mărit doar pentru că sunt însărcinată! — mi-a spus Irina în seara aceea, când am aflat. Dar nu era alegerea noastră. Părinții mei au spus clar: „Nu ne faci de râs! Dacă ai greșit, îți asumi!” Părinții ei au fost și mai categorici: „Fata noastră nu va crește un copil singură!”

Așa am ajuns la starea civilă, cu zâmbete forțate și ochi roșii de plâns. Nunta a fost mică, doar familia și câțiva prieteni apropiați. Mama mi-a șoptit la ureche: „O să fie bine, Vlad. Așa e viața.” Dar eu simțeam că mă sufoc.

Primele luni au trecut ca prin ceață. Irina era mereu obosită, eu lucram la o firmă de IT și veneam târziu acasă. Încercam să fiu prezent, dar nu reușeam să trec peste sentimentul că trăiesc viața altcuiva. Ne certam din orice: cine spală vasele, cine merge la cumpărături, cine plimbă copilul când va veni pe lume.

— Nu mă mai recunosc, Vlad! — mi-a spus Irina într-o seară, când stăteam amândoi pe canapea, fiecare cu telefonul lui. — Parcă suntem doi străini care împart aceeași casă.

— Și eu simt la fel — am recunoscut. Dar ce puteam face? Copilul era pe drum, părinții ne sunau zilnic să ne întrebe dacă avem nevoie de ceva sau dacă ne-am certat iar.

Când s-a născut Maria, am crezut că totul se va schimba. Am ținut-o în brațe și am simțit pentru prima dată o bucurie sinceră. Irina plângea de fericire și oboseală. Primele luni au fost un haos: nopți nedormite, colici, certuri despre cum să o creștem. Dar Maria era lumina noastră.

Totuși, între mine și Irina nu s-a legat niciodată acea legătură profundă pe care o vedeam la alți părinți tineri. Eram doi oameni care încercau să joace rolul unei familii perfecte pentru ochii lumii. La fiecare masă în familie, tata făcea glume despre cât de „bărbat” sunt că mi-am asumat responsabilitatea, iar mama Irinei îi dădea sfaturi despre cum să mă țină „în frâu”.

Într-o seară, după ce Maria adormise, Irina s-a uitat lung la mine:
— Vlad… tu mă iubești?
Am tăcut. Nu știam ce să răspund fără să rănesc.
— Nici eu nu cred că te iubesc — a continuat ea încet. — Dar nu vreau ca Maria să crească într-o casă fără dragoste.

A urmat o perioadă grea. Am mers la terapie de cuplu la insistențele Irinei. Psihologul ne-a întrebat ce ne dorim cu adevărat. Eu voiam libertate; ea voia liniște sufletească. Am încercat să ne apropiem: ieșiri în parc cu Maria, seri de film acasă, discuții sincere despre trecut și viitor. Dar ceva lipsea mereu.

Într-o zi, după o ceartă urâtă despre bani — salariul meu abia ajungea pentru chirie și scutece — am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri din jur. M-am întrebat dacă toți vecinii mei trăiesc la fel: cu vise îngropate sub presiunea familiei și a societății.

Irina a venit lângă mine:
— Vlad… poate ar trebui să ne dăm o șansă reală fiecăruia dintre noi. Să fim sinceri cu noi înșine.

Am decis să ne separăm pentru o vreme. Părinții au făcut scandal: „Ce vor spune rudele? Ce va zice lumea?” Dar pentru prima dată am simțit că respir.

Maria a rămas cu Irina; eu veneam zilnic să o văd. Relația mea cu fiica mea s-a întărit; relația cu Irina a devenit una de respect reciproc. Am început să-mi caut propriul drum: am schimbat jobul, am început să pictez din nou — pasiunea mea din liceu.

Au trecut doi ani de atunci. Eu și Irina suntem prieteni buni acum; fiecare are viața lui, dar suntem părinți pentru Maria. Părinții încă nu acceptă complet situația, dar am învățat să nu mai trăiesc pentru ei.

Mă uit la Maria cum desenează pe covor și mă întreb: oare câți dintre noi trăim vieți pe care nu le-am ales? Cât timp vom mai sacrifica fericirea noastră doar ca să nu-i supărăm pe ceilalți?