Mama trăiește în lux, iar noi abia supraviețuim: Povestea unei familii românești între sacrificiu și neînțelegere

— Nu pot să cred că ai ajuns aici, Irina! Ce fel de viață e asta? Să stai cu un bărbat care nici măcar nu-ți poate oferi o vacanță decentă? Vocea mamei răsuna în telefon, tăioasă ca o lamă. Mă uitam la Bence, băiețelul meu de șase ani, care se juca pe covor cu niște cuburi colorate. Ochii lui mari și blânzi mă priveau din când în când, ca și cum ar fi simțit fiecare undă de tristețe din sufletul meu.

Am închis ochii, încercând să nu izbucnesc. Gábor, soțul meu, tocmai venise de la muncă. Avea mâinile crăpate de la frig și hainele miroseau a motorină. S-a aplecat să-l sărute pe Bence, apoi mi-a șoptit: — E totul bine?

Nu era bine. Nu mai era bine de mult timp. Mama locuia într-un apartament luxos din centrul Clujului, cu mobilă scumpă și tablouri pe pereți. De când tata murise și primise moștenirea, parcă uitase cine suntem noi. Pentru ea, viața noastră era un eșec personal.

— Irina, tu nu vezi că te sacrifici degeaba? Gábor nu va reuși niciodată să vă scoată din sărăcie! Ai putea să vii aici, să stai cu mine. Să-l lași pe el… și pe copil…

Am simțit cum îmi crește pulsul. — Pe Bence? Cum poți spune asta? E fiul meu!

— Știu, dar… un copil ca el îți va distruge viața. Nu vezi că nu ai nicio șansă?

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am prăbușit pe canapea, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Gábor s-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe.

— Nu o asculta, Irina. Suntem o familie. Ne descurcăm noi cumva.

Dar cum? Facturile se adunau pe masa din bucătărie ca niște fantome. Salariul lui Gábor abia ajungea pentru chirie și mâncare. Eu nu puteam lucra decât part-time, pentru că Bence avea nevoie de mine aproape tot timpul. Terapia lui costa mai mult decât ne permiteam.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Bence, am început să mă cert cu Gábor.

— Poate mama are dreptate… Poate ar trebui să mă duc la ea o vreme. Să-l las pe Bence acolo, la centru, măcar câteva ore pe zi…

Gábor s-a ridicat brusc de la masă. — Să-l lași? Pe fiul nostru? Irina, tu auzi ce spui?

— Nu mai pot! Sunt obosită! Toată lumea mă judecă! Mama mă face incapabilă, tu ești mereu plecat… Eu sunt singură cu toate!

A urmat o tăcere grea. Gábor s-a apropiat încet și mi-a luat mâinile în ale lui.

— Știu că e greu. Dar nu suntem singuri. Avem unul pe altul. Și-l avem pe Bence.

M-am uitat la el și am văzut cât de mult suferă și el. Nu era vina lui că nu câștiga mai mult sau că viața ne-a dat un copil special. Dar mama nu putea înțelege asta.

A doua zi am primit un mesaj de la ea: „Irina, dacă vrei să vii la mine, te aștept. Dar fără Gábor și fără copil.”

Am izbucnit în plâns. Cum putea o mamă să-și respingă propriul nepot doar pentru că nu era „perfect”? Am simțit o furie care m-a făcut să tremur.

Seara, când l-am pus pe Bence la culcare, el m-a întrebat cu vocea lui blândă:

— Mami, tu mă iubești?

L-am strâns tare la piept.

— Te iubesc mai mult decât orice pe lume.

În acea noapte am visat că eram din nou copil, iar mama mă ținea de mână și îmi promitea că va fi mereu lângă mine. M-am trezit plângând.

Au trecut zilele greu. Am început să evit apelurile mamei. Gábor lucra din ce în ce mai mult, iar eu încercam să găsesc soluții: am vândut bijuteriile primite la nuntă ca să plătim terapia lui Bence; am început să fac prăjituri pentru vecini ca să câștig câțiva lei în plus.

Într-o duminică, mama a venit neanunțată la ușa noastră. Purta o haină scumpă și pantofi lustruiți. A privit dezaprobator apartamentul nostru mic și dezordonat.

— Asta numești tu acasă? Uite cum trăiți! Irina, vino cu mine! Îți pot oferi tot ce ai nevoie!

— Tot? Tot ce am nevoie este aici! — am răspuns eu, arătând spre Gábor și Bence.

Mama a oftat teatral.

— Îți irosești viața pentru nimic…

Atunci Bence s-a apropiat de ea cu un desen în mână.

— Bunica, ți-am făcut un desen!

Mama a privit hârtia cu un zâmbet forțat.

— Mulțumesc… — apoi s-a întors spre mine: — Nu vezi că nici nu vorbește corect?

Am simțit că explodez.

— Ajunge! Dacă nu poți să-l accepți pe Bence așa cum este, atunci nu mai veni!

Mama a plecat fără să spună nimic. Am rămas cu inima frântă, dar și cu un sentiment ciudat de eliberare.

În acea seară am stat toți trei pe canapea, mâncând pâine cu unt și ceai cald. Era puțin, dar era al nostru.

M-am uitat la băieții mei și am simțit că poate nu avem bani sau vacanțe luxoase, dar avem ceva ce mama nu va înțelege niciodată: dragostea adevărată.

Oare câți dintre noi trăim între două lumi — una a aparențelor și alta a sacrificiului? Cât valorează fericirea atunci când trebuie să alegi între familie și acceptare?