Sub același acoperiș: Când încrederea se destramă

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am urlat, cu vocea spartă, în timp ce mă prăbușeam pe podeaua rece din bucătărie. Lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji, iar mâinile îmi tremurau necontrolat. Mama, sprijinită de bastonul ei vechi, m-a privit cu ochii ei obosiți, dar plini de grijă.

— Ana, te rog, liniștește-te… O să treacă și asta, șopti ea, încercând să se apropie de mine.

Dar nu putea trece. Nu de data asta. Nu după ce am aflat că omul pe care îl iubeam, cel în care am investit tot ce mai aveam bun și curat, mă mințea de luni întregi. Nu după ce am sacrificat totul pentru familia mea, iar răsplata a fost o trădare atât de adâncă încât simțeam că nu mai pot respira.

Mă numesc Ana Popescu. Am 42 de ani și locuiesc într-un apartament modest din Ploiești, împreună cu fiul meu adolescent, Vlad, și mama mea bolnavă de diabet. Soțul meu, Doru, ne-a părăsit acum opt ani, lăsându-mă să mă descurc singură cu toate greutățile. Am muncit ca asistentă medicală la un cabinet de cartier, am făcut nopți albe lângă patul mamei și am încercat să-i fiu lui Vlad și mamă, și tată.

Când l-am cunoscut pe Mihai la farmacie, am simțit că viața îmi dă o a doua șansă. Era atent, răbdător cu Vlad, o ajuta pe mama cu cumpărăturile și mă făcea să râd după mult timp. Pentru prima dată după ani de zile, am început să visez din nou. Să-mi permit să sper că merit și eu fericire.

Dar totul s-a năruit într-o seară ploioasă de aprilie. Vlad a venit acasă mai devreme decât de obicei, cu ochii roșii și pumnii strânși.

— Mamă… trebuie să-ți spun ceva despre Mihai.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad nu era genul care să vorbească urât despre cineva fără motiv.

— Ce s-a întâmplat?

— L-am văzut azi… era cu altă femeie. S-au sărutat în fața blocului ei. Am vrut să cred că nu văd bine, dar… mi-a zâmbit când m-a văzut și a plecat repede.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Am încercat să-l sun pe Mihai, dar nu a răspuns. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele noastre împreună, la fiecare gest sau privire care acum păreau suspecte. Dimineața următoare l-am confruntat.

— Mihai, spune-mi adevărul! Ai pe altcineva?

A tăcut câteva secunde prea lungi. Apoi a oftat și a dat din cap.

— Ana… nu știu cum să-ți spun… Nu am vrut să te rănesc. Am cunoscut-o pe Irina la serviciu. A fost o prostie la început… dar acum nu mai știu ce simt.

Am simțit că mă sufoc. M-am ridicat brusc și am ieșit din apartament fără să mă uit înapoi. Am mers ore întregi prin ploaie, fără umbrelă, fără direcție. M-am întrebat unde am greșit. Dacă nu cumva am cerut prea mult de la viață. Dacă nu cumva sunt sortită să fiu mereu pe locul doi.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mama încerca să mă consoleze, dar era prea bolnavă ca să poată duce și povara durerii mele. Vlad era furios pe Mihai și pe mine pentru că l-am adus în viața noastră.

— De ce ai avut nevoie de el? Nu eram noi destul? — mi-a aruncat într-o seară Vlad, trântind ușa camerei lui.

Am plâns toată noaptea. M-am simțit vinovată că am încercat să fiu fericită. Vinovată că nu am fost suficient de atentă la nevoile lui Vlad sau ale mamei. Vinovată că am crezut că pot avea și eu dreptul la iubire.

La serviciu abia reușeam să mă concentrez. Colega mea, Camelia, m-a tras într-o zi deoparte.

— Ana, trebuie să ai grijă de tine! Nu ești doar mamă sau fiică. Ești și femeie! Ai dreptul să suferi, dar ai dreptul și să te ridici!

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să mă gândesc la cine sunt eu dincolo de rolurile pe care le joc pentru ceilalți. Cine e Ana când nu mai e doar sprijinul tuturor?

Într-o seară târzie, după ce Vlad a adormit și mama respira liniștită în camera ei, m-am uitat în oglindă și abia m-am recunoscut. Oboseala îmi brăzda fața, dar undeva în privirea mea era o scânteie pe care nu o mai văzusem demult.

Am decis că nu vreau să rămân prizoniera trădării lui Mihai sau a propriilor mele regrete. Am început să ies la plimbare singură prin parc, să citesc din nou poeziile preferate ale lui Nichita Stănescu și să scriu în jurnalul pe care îl abandonasem de ani buni.

Vlad a observat schimbarea.

— Ești bine? — m-a întrebat într-o dimineață.

— Încerc să fiu… pentru mine și pentru tine.

A zâmbit timid și m-a îmbrățișat scurt.

Mama a început să-mi povestească din tinerețea ei — despre iubirile pierdute și regretele care nu o mai dor acum.

— Ana, viața merge înainte chiar dacă uneori pare că se sfârșește. Important e să nu uiți cine ești tu cu adevărat.

Au trecut luni de atunci. Încă doare când mă gândesc la Mihai sau la toate speranțele frânte sub același acoperiș sub care am crezut că voi fi fericită. Dar am învățat că încrederea nu trebuie oferită orbește — nici celorlalți, nici mie însămi.

Uneori mă întreb: cât din ceea ce suntem vine din ceea ce ne oferim nouă înșine? Și dacă iertarea — față de ceilalți sau față de noi — e singura cale spre vindecare? Voi ce credeți?