Un weekend la bunica: Când Mara a plâns să ne întoarcem acasă

— Nu vreau să dorm aici! Vreau acasă! — vocea Marei, subțire și tremurată, a spart liniștea camerei răcoroase de la etajul casei bunicii. Era trecut de miezul nopții, iar eu și Vlad, soțul meu, stăteam pe canapea, cu telefoanele pe silențios, încercând să profităm de liniștea rară din apartamentul nostru din București.

Telefonul a vibrat insistent. Era mama lui Vlad, doamna Ileana. Am răspuns cu inima strânsă, știind că nu sună niciodată la ore din astea dacă nu e ceva grav.

— Mara plânge de o oră. Nu vrea să se liniștească. Zice că vrea acasă, la voi. Am încercat cu lapte cald, cu povești… Nimic. Ce facem?

Am simțit un nod în gât. Ne-am privit lung, eu și Vlad. Ne dorisem atât de mult weekendul acesta doar pentru noi — să dormim până târziu, să bem cafeaua fără să ne întrerupă nimeni, să fim din nou doar noi doi, măcar pentru două zile. Dar Mara avea doar patru ani și nu mai dormise niciodată fără noi. Fratele ei mai mare, Radu, părea să se descurce de minune: deja adormise cu pisica bunicii la picioare.

— Poate ar trebui să mergem după ea… — am șoptit, cu voce stinsă.

Vlad a oftat. — Hai să mai așteptăm puțin. Poate adoarme până la urmă.

Dar nu a adormit. După încă jumătate de oră și alte două telefoane, am cedat. Ne-am urcat în mașină și am condus pe drumul pustiu spre satul bunicii, la marginea Ploieștiului. Pe drum, Vlad încerca să mă liniștească:

— E doar un moft. Trebuie să învețe să stea și fără noi.

— Dar dacă nu e doar atât? Dacă are nevoie de noi cu adevărat?

Ajunși acolo, Mara era roșie la față de atâta plâns. S-a aruncat în brațele mele și nu mi-a mai dat drumul toată noaptea. Bunica Ileana ne-a privit cu un amestec de vinovăție și neputință.

— Pe Radu îl las aici? — a întrebat ea timid.

Radu s-a trezit între timp și a venit lângă noi, somnoros.

— Eu vreau să rămân! Mâine mergem la pescuit cu unchiul Doru!

Am zâmbit amar. Fiecare copil era atât de diferit. L-am lăsat pe Radu la bunica și am plecat spre casă cu Mara adormită în brațe.

În drum spre București, Mara s-a trezit pentru o clipă și m-a întrebat:

— Mami, tu nu pleci niciodată fără mine?

Mi s-a rupt sufletul. Mi-am dat seama că pentru ea lumea era încă mică și fragilă, iar noi eram centrul universului ei.

A doua zi dimineață, după ce am dormit împreună îmbrățișate, am stat pe balcon cu o cafea rece și am privit-o cum desenează pe pervaz. Vlad a venit lângă mine și m-a întrebat:

— Crezi că am greșit că am insistat să stea la bunica?

— Nu știu… Poate că uneori uităm cât de mici sunt încă. Ne dorim libertate pentru noi, dar poate nu e momentul pentru ei.

Seara, când l-am luat pe Radu de la bunica, el era plin de povești despre broaște și undițe improvizate din crengi. Mara s-a ascuns după mine când bunica a vrut s-o ia în brațe.

— Nu te supăra pe mine, mamă — i-am spus Ilenei — dar cred că pentru Mara e prea devreme.

Bunica a oftat:

— Știu… Dar mi-e dor să-i am aproape. Parcă nu mai sunt copiii mei…

Am simțit atunci cât de greu e pentru toți: pentru copii, pentru bunici, pentru noi ca părinți. Fiecare are nevoie de ceilalți într-un fel diferit.

În zilele următoare am vorbit mult cu Vlad despre ce s-a întâmplat. Ne-am dat seama că uneori încercăm să grăbim lucrurile — să-i facem pe copii mai independenți decât sunt pregătiți să fie doar pentru că noi avem nevoie de spațiu sau liniște. Dar fiecare copil are ritmul lui.

Mara a început să doarmă din nou liniștită doar când i-am promis că nu o vom lăsa niciodată singură dacă nu vrea. Radu însă abia aștepta următorul weekend la bunica.

Poate că povestea noastră nu e ieșită din comun, dar pentru mine a fost o lecție despre răbdare și ascultare. Am învățat că dragostea nu se măsoară în cât de repede îi „dezveți” pe copii de tine, ci în cât de mult îi asculți atunci când au nevoie de tine.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi uităm cât de fragil e sufletul unui copil? Și câți dintre noi avem curajul să ne oprim din goana zilnică doar ca să-l ținem strâns în brațe atunci când are cea mai mare nevoie?