Totul pentru familie, nimic pentru mine: Povestea unei trădări

— Cum ai putut să-mi faci asta, Lucian? am șoptit, cu mâinile tremurânde strângând marginea mesei din bucătărie. Era trecut de miezul nopții, iar copiii dormeau în camerele lor, neștiutori de furtuna care se abătuse peste casa noastră. Lucian stătea în fața mea, cu ochii reci, evitând să mă privească.

— Nu mai mergea de mult între noi, Maria. Tu ești mereu ocupată cu copiii, cu casa, cu serviciul… Parcă nici nu mai exist pentru tine.

Cuvintele lui au căzut peste mine ca o sentință. Am simțit cum mi se taie respirația. Ani de zile am pus familia pe primul loc. Am renunțat la prieteni, la ieșiri, la pasiunile mele. Totul pentru ca el și copiii să fie bine. Și acum el îmi spunea că vina e a mea?

— Ai găsit pe altcineva? am întrebat, deși știam deja răspunsul. Mesajele ascunse, serile târzii la „serviciu”, mirosul străin de parfum pe cămașa lui… Toate semnele erau acolo, dar am refuzat să le văd.

— Nu contează cine e, a spus el sec. Contează că nu mai pot trăi așa.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. M-am ridicat încet și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Noaptea era rece, iar orașul dormea liniștit, fără să știe că viața mea tocmai se destramă.

M-am gândit la copiii noștri, Radu și Ioana. Cum le voi spune? Cum le voi explica că tatăl lor nu mai vrea să fie parte din familie? M-am gândit la mama mea, care mereu mi-a spus: „Maria, ai grijă de tine! Nu te pierde în grijile pentru ceilalți!” Dar eu nu am ascultat-o niciodată. Pentru mine, fericirea familiei era tot ce conta.

A doua zi dimineață, Lucian a plecat devreme. Nici măcar nu m-a privit când a ieșit pe ușă. Am rămas singură în bucătărie, cu ceștile de cafea neterminate și cu inima frântă. Copiii au venit la masă veseli, fără să știe că lumea lor urma să se schimbe pentru totdeauna.

— Unde e tata? a întrebat Ioana.

— A avut treabă la serviciu, am mințit eu, simțind cum lacrimile îmi ard ochii.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Lucian venea acasă doar ca să-și ia haine sau să discute despre „detalii practice”. Nu voia să vorbească despre noi, despre ce s-a întâmplat. Mă simțeam invizibilă, ca și cum anii noștri împreună nu ar fi contat deloc.

Mama a venit într-o seară la mine. M-a găsit plângând în bucătărie.

— Maria, nu poți duce totul singură. Lasă-mă să te ajut.

— Nu știu ce să fac, mamă… Simt că am eșuat ca soție, ca mamă…

— Nu tu ai eșuat! El a ales să plece. Tu ai făcut tot ce ai putut.

Am izbucnit în plâns în brațele ei. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit copil din nou.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Lucian a venit să „vorbim”. S-a așezat la masa din sufragerie și m-a privit pentru prima dată în ochi după mult timp.

— Maria, vreau să divorțăm. Nu mai are rost să ne mințim.

— Și copiii? Ce le spunem?

— Le vom explica împreună. Sunt destul de mari ca să înțeleagă.

— Dar tu ai pe altcineva! Cum poți fi atât de rece?

— Tu m-ai împins în brațele altei femei! Mereu ai pus copiii și casa înaintea mea!

Am simțit cum furia îmi urcă în piept.

— Eu am făcut totul pentru voi! Pentru tine! Tu ai ales să pleci!

A tăcut și a plecat fără să mai spună nimic. Am rămas singură cu gândurile mele amare.

Au urmat luni grele. Am mers la psiholog pentru prima dată în viața mea. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, tristețe, neputință. Am început să ies la plimbare singură prin parc, să citesc din nou cărți care îmi plăceau cândva. Încet-încet am început să mă regăsesc.

Copiii au suferit mult. Radu s-a închis în el și nu mai vorbea cu nimeni despre tatăl lui. Ioana plângea noaptea și mă întreba dacă tata o mai iubește. Am încercat să le fiu sprijin, dar uneori simțeam că mă sufoc sub greutatea durerii lor și a mele.

Odată, la școală, Ioana a venit acasă cu ochii roșii:

— Mami, colegii râd de mine că tata nu mai stă cu noi…

Am strâns-o tare în brațe și i-am spus:

— Nu e vina ta! Niciodată să nu crezi asta!

Într-o zi Lucian a venit cu noua lui iubită la poartă. A vrut ca copiii să o cunoască. M-am simțit umilită și furioasă. Dar am zâmbit amar și am lăsat copiii să iasă afară.

Seara aceea am plâns până târziu. Dar apoi mi-am spus: „Maria, viața ta nu s-a terminat aici.”

Am început să merg la cursuri de pictură – un vis vechi pe care îl abandonasem când m-am căsătorit. Am cunoscut oameni noi și am început să simt din nou bucuria de a trăi pentru mine.

Mama mă susținea mereu:

— Vezi? Poți fi fericită și fără el!

Au trecut doi ani de atunci. Încă doare uneori când văd familii fericite pe stradă sau când copiii întreabă de tatăl lor. Dar acum știu că nu eu sunt vinovată pentru trădarea lui Lucian. Și știu că merit mai mult decât firimiturile unei iubiri trădate.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru familie – și unde ar trebui să ne punem pe noi pe primul loc?