Când sângele și datoria apasă: Povestea mea, Irina, între familie și dragoste

— Irina, nu vreau să te mai văd cu băiatul ăla! Ai înțeles? Glasul tatălui meu răsuna în sufrageria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de lemn ud. Era o seară de noiembrie, ploua mărunt, iar eu stăteam cu mâinile strânse pe genunchi, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Mama privea în podea, iar fratele meu, Radu, mă fixa cu o privire rece, de parcă aș fi fost o trădătoare.

— Tată, nu e așa cum crezi… Vlad nu e… am început eu, dar m-a întrerupt brusc.

— Vlad nu e pentru tine! Familia lui… ai uitat ce s-a întâmplat cu unchiul lui? Oamenii vorbesc, Irina! Nu vreau să ne facem de râs în tot cartierul!

Așa începe povestea mea. Aveam 22 de ani și eram studentă la Litere. Crescusem într-o familie tradițională din Iași, unde duminica mergeam la biserică și fiecare decizie era discutată la masa mare, sub ochii vigilenți ai bunicii. Tata era profesor de matematică, sever și drept, iar mama — croitoreasă blândă, mereu cu grijă să nu supere pe nimeni. Totul trebuia să fie curat, ordonat, fără pată. Iar eu… eu mă îndrăgostisem de Vlad.

Vlad era diferit. Avea ochii verzi și râdea zgomotos. Provenea dintr-o familie cu probleme: tatăl lui fusese condamnat pentru furt acum mulți ani, iar lumea nu uitase. Deși Vlad era muncitor și cinstit, eticheta pusă pe numele lui îl urmărea peste tot. Ne-am cunoscut la bibliotecă, când mi-a adus o carte uitată pe masă. Am început să vorbim despre literatură și filme vechi. Cu el mă simțeam liberă, vie. Dar fiecare întâlnire era umbrită de teama că cineva ne va vedea.

Într-o zi, după cursuri, Vlad m-a așteptat la colțul străzii.

— Irina, hai să mergem la film diseară! Am două bilete la Cinema Victoria.

— Nu pot… Tata a aflat despre noi. E furios. Mi-e frică să nu fac vreo prostie.

Vlad a oftat și m-a luat de mână.

— Nu vreau să te pierd. Dar nici nu vreau să te pun între mine și familia ta.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îl iubeam pe Vlad, dar nu puteam să-mi dezamăgesc părinții. Seara aceea am petrecut-o plângând în camera mea, ascultând cum ploaia lovește geamul.

Zilele au trecut greu. Tata a început să mă supravegheze mai atent. Mama încerca să mă convingă cu blândețe:

— Irina, dragostea trece… Dar familia rămâne. Gândește-te bine la viitorul tău.

Radu a început să mă evite. Prietenele mele șușoteau pe la colțuri. Parcă toată lumea era împotriva mea. Singura alinare era Vlad, care îmi scria bilețele pe care le ascundeam în cărți.

Într-o seară am decis să fug de acasă ca să-l văd. Ne-am întâlnit în Parcul Copou, sub teiul bătrân.

— Irina, hai să plecăm împreună la București! Acolo nu ne cunoaște nimeni. Putem începe o viață nouă!

M-am uitat la el speriată.

— Nu pot… Nu pot să-mi las părinții așa. S-ar prăbuși totul pentru ei.

Vlad a tăcut mult timp, apoi m-a strâns tare în brațe.

— Atunci luptă pentru noi aici! Nu lăsa lumea să decidă în locul tău!

Am mers acasă cu sufletul sfâșiat. În acea noapte am avut un vis ciudat: eram la masa mare cu familia mea, dar toți aveau fețele acoperite cu măști albe. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să fac ceva.

A doua zi am adunat curajul și am intrat în sufragerie.

— Tată, mamă… Eu îl iubesc pe Vlad. Știu că vă e teamă de ce spune lumea, dar eu nu pot trăi fără el. Vreau să-mi trăiesc viața după inima mea!

Tata s-a ridicat brusc de pe scaun.

— Dacă ieși pe ușa asta pentru el, să nu te mai întorci!

Mama a început să plângă încet. Radu s-a ridicat și el fără o vorbă și a ieșit din cameră.

Am rămas singură în mijlocul camerei, cu inima bătând nebunește. Am ieșit din casă fără să privesc înapoi.

Au urmat luni grele. Am stat la o prietenă până am găsit o garsonieră mică unde m-am mutat cu Vlad. Am muncit amândoi ca să ne întreținem — el la un service auto, eu ca vânzătoare într-o librărie. Au fost zile când nu aveam bani nici pentru pâine, dar eram împreună și asta conta cel mai mult.

Familia mea nu mi-a vorbit luni întregi. Mama îmi trimitea uneori mesaje scurte: „Ești bine?” sau „Ai nevoie de ceva?”. Tata însă era de neînduplecat.

Într-o zi am primit vestea că bunica s-a îmbolnăvit grav. Am mers acasă tremurând toată — nu știam dacă voi fi primită sau alungată. Când am intrat pe ușă, mama m-a îmbrățișat plângând. Tata m-a privit lung, apoi a oftat adânc:

— Dacă tu crezi că el te face fericită… n-am ce face. Dar să știi că lumea nu uită ușor.

Am simțit atunci că am câștigat o bătălie importantă — nu doar pentru mine și Vlad, ci pentru dreptul de a-mi trăi viața după propriile reguli.

Astăzi încă lupt cu prejudecățile celor din jur. Sunt zile când mă întreb dacă am făcut bine sau dacă mi-am rănit prea tare familia pentru dragostea mea. Dar când îl privesc pe Vlad și simt liniștea din sufletul meu, știu că n-aș fi putut trăi altfel.

Oare cât de mult ar trebui să conteze părerea lumii atunci când vine vorba de fericirea noastră? Voi ce ați fi făcut în locul meu?