Dincolo de pod: Povestea unei alegeri care mi-a schimbat viața

— Ești nebun, Mihai! Ce-ai avut în cap? Dacă nu te mai întorceai la noi?

Vocea Ioanei, soția mea, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei și sunetul ploii care bătea în geam. Tremuram încă, ud leoarcă, cu hainele lipite de piele și cu inima bătând haotic. Nu trecuseră nici două ore de când sărisem de pe Podul Grant, în apele reci ale Dâmboviței, ca să salvez un copil pe care nu-l văzusem niciodată până atunci. Îl văzusem doar cum se zbătea, mic și neajutorat, iar lumea de pe pod rămăsese încremenită. Nimeni nu făcea nimic. Nici eu nu știu ce m-a împins — poate strigătul disperat al mamei lui, poate privirea aceea pierdută a copilului. Sau poate faptul că și eu am o fiică de vârsta lui.

— Tata, chiar ai sărit? Chiar ai făcut asta? — vocea Mirunei, fiica mea de doisprezece ani, era un amestec de uimire și teamă.

M-am uitat la ea, încercând să zâmbesc. Dar zâmbetul mi-a murit pe buze când am văzut lacrimile din ochii ei. Nu era mândră de mine. Era speriată. Și atunci am simțit pentru prima dată greutatea gestului meu.

— Am făcut ce trebuia, Miruna. Nu puteam să stau și să privesc.

Ioana a dat din cap, nervoasă:

— Dar noi? Dacă pățeai ceva? Dacă nu mai veneai acasă? Te-ai gândit la noi?

Am tăcut. Nu mă gândisem. În acea fracțiune de secundă, când am aruncat geaca jos și am sărit peste balustradă, nu m-am gândit la nimic altceva decât la copilul acela. La faptul că fiecare secundă conta. La faptul că nimeni nu făcea nimic.

După ce l-am scos din apă — tremurând amândoi, cu pielea albă ca varul — lumea a început să aplaude. O femeie m-a îmbrățișat plângând. Un bărbat mi-a dat palme pe spate. Cineva a strigat: „Eroul!” Dar eu nu mă simțeam erou. Mă simțeam golit de puteri, speriat și vinovat.

Acasă însă, aplauzele s-au transformat în reproșuri. Ioana nu vorbea cu mine decât monosilabic. Miruna mă privea cu ochi mari și triști. Mama mea, care a venit a doua zi să mă vadă, a început să plângă:

— Mihai, tu ai fost mereu bun la suflet, dar uneori bunătatea asta te poate costa totul…

Am încercat să le explic:

— Dacă ar fi fost Miruna acolo? Dacă nimeni nu ar fi sărit?

Dar Ioana a izbucnit:

— Dar nu era Miruna! Era un străin! Tu ești tatăl ei! Ai datoria să fii aici pentru noi!

Zilele au trecut greu. La serviciu, colegii mă priveau altfel — unii cu admirație, alții cu invidie sau neînțelegere. Șoferii de pe linia 105 mă salutau cu „Salut, eroule!”, dar eu simțeam că nu merit titlul ăsta. Noaptea nu puteam dormi. Îmi revenea mereu imaginea copilului care se scufunda, apoi chipul Mirunei când m-a întrebat dacă o să mai sar vreodată pentru altcineva.

Într-o seară, după ce Miruna s-a retras în camera ei, Ioana s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Mihai… Ți-e frică?

Am rămas surprins.

— De ce să-mi fie frică?

— Că ai putea pierde totul pentru un gest… pentru cineva necunoscut.

Am oftat adânc.

— Mi-e frică doar că n-o să mă mai pot privi în oglindă dacă n-aș face ce simt că trebuie făcut.

A tăcut mult timp. Apoi mi-a luat mâna în a ei.

— Poate că asta e curajul adevărat… Dar și noi avem nevoie de tine aici.

A doua zi dimineață, Miruna a venit la mine cu o foaie de hârtie pe care desenase un pod și două siluete — una mare și una mică — ținându-se de mână.

— Tata… promite-mi că data viitoare o să te gândești și la mine.

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o tare la piept.

— Promit că o să mă gândesc mereu la tine. Dar uneori… uneori trebuie să facem ce e corect, chiar dacă ne e frică.

Au trecut luni de atunci. Relația cu Ioana s-a schimbat — suntem mai sinceri unul cu altul, dar și mai precauți. Miruna încă se teme când întârzii acasă. Eu încă mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dar știu că nu puteam altfel.

Uneori mă uit la podul acela când trec cu autobuzul pe lângă el și mă întreb: Oare câți dintre noi ar fi sărit? Și câți ar fi rămas pe margine? Ce ne face oameni — curajul sau frica?

Poate voi aveți un răspuns mai bun decât mine…