Între două lumi: Povestea unei mame care își revendică viața

— Mamă, nu pot să cred ce faci! Ai 58 de ani, nu 18! Cum poți să te comporți așa?

Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei pe care o uitasem pe aragaz. Mă uitam la ea, la chipul acela pe care îl știam de când era doar o fetiță cu codițe, și nu-mi venea să cred câtă furie putea încăpea într-o privire.

— Ioana, am dreptul la viața mea. Nu mai sunt doar mama ta sau bunica Mariei. Sunt și eu om, am nevoie de…

— De ce? De distracție? De aventuri? Să te faci de râs prin cartier? Să te vadă lumea cu bărbatul ăla?

M-am așezat pe scaun, simțind cum mi se înmoaie genunchii. Nu era prima oară când aveam discuția asta, dar de data asta era altfel. Maria, nepoțica mea, nu mai fusese la mine de două săptămâni. Ioana nu-mi mai răspundea la telefon decât ca să-mi spună cât de dezamăgită e de mine.

M-am măritat la 21 de ani cu Gheorghe, un bărbat liniștit, muncitor, care nu ridica niciodată vocea. Am crescut-o pe Ioana singură mai mult, pentru că Gheorghe era mereu plecat cu munca. Apoi, într-o zi, a venit acasă cu o propunere: „E doar un transport până la Oradea și înapoi. Două săptămâni, bani buni.” Nu l-am mai văzut niciodată după aceea. Poliția mi-a spus că a dispărut fără urmă. Nici azi nu știu dacă a fost accident sau altceva. Am rămas singură cu un copil mic și cu o casă pe jumătate plătită.

Am muncit ca vânzătoare la alimentara din cartier, am făcut naveta la oraș pentru cursuri de contabilitate, am tras de mine să-i ofer Ioanei tot ce n-am avut eu: haine bune, meditații la matematică, excursii la mare. Când a venit vremea să se mărite și ea, am plâns de fericire și de teamă. M-am rugat să nu treacă prin ce am trecut eu.

Apoi a apărut Maria, lumina ochilor mei. Am avut grijă de ea cât Ioana era la serviciu sau când se certa cu soțul ei și venea plângând la mine. Am fost acolo mereu, ca o umbră bună.

Dar într-o zi m-am trezit singură în casă. Ioana avea viața ei, Maria creștea și nu mai avea nevoie de mine decât ca să-i încălzesc supa sau să-i cos un nasture. Și atunci l-am cunoscut pe Victor.

Victor era văduv de trei ani, locuia două străzi mai încolo. Ne-am întâlnit la farmacie, când amândoi căutam același medicament pentru tensiune. A râs când i-am spus că nu găsesc niciodată nimic pe rafturi și m-a invitat la o cafea. Am acceptat fără să mă gândesc prea mult.

La început ne vedeam pe ascuns, ca niște adolescenți. Mergeam la plimbare prin parc sau stăteam de vorbă ore întregi despre filmele vechi și despre cum era viața înainte de Revoluție. Pentru prima dată după mulți ani simțeam că trăiesc cu adevărat.

Când Ioana a aflat, a fost ca și cum ar fi explodat o bombă în familie. „Cum poți să faci asta? Ce-o să zică lumea? Maria ce exemplu are?”

— Ioana, nu trăiesc pentru gura lumii! Am fost mamă toată viața mea. Acum vreau să fiu și eu fericită.

— Fericită? La vârsta ta? Nu vezi că te folosește? Că râde lumea de tine?

Am încercat să-i explic că Victor nu e un aventurier, că nu vrea nimic altceva decât să fim împreună. Dar n-a vrut să audă.

Într-o zi mi-a trimis un mesaj: „Nu vreau ca Maria să te mai vadă până nu-ți revii.”

Am plâns toată noaptea. Am încercat să o sun, dar nu mi-a răspuns. M-am dus la școală după Maria, dar educatoarea mi-a spus că are interdicție de la mamă să plece cu mine.

Victor m-a găsit dimineața următoare stând pe bancă în fața blocului, cu ochii umflați de plâns.

— Nu merită să suferi așa, Ana. Ai făcut destul pentru toți. E timpul să faci ceva și pentru tine.

— Dar dacă are dreptate? Dacă chiar am înnebunit?

— Să iubești nu e nebunie.

Au trecut trei luni de atunci. Ioana încă nu vorbește cu mine. Maria îmi trimite uneori desene prin vecina noastră, tanti Viorica: „Te iubesc, bunico!” scrie cu litere stângace.

Merg înainte cu Victor. Ne ținem de mână prin parc și uneori ne uităm unul la altul ca doi copii care au descoperit ceva interzis.

Dar inima mea e ruptă între două lumi: cea a mamei care ar face orice pentru copilul ei și cea a femeii care vrea să fie iubită măcar o dată pentru ea însăși.

Oare e greșit să-ți dorești fericirea după o viață întreagă de sacrificii? Sau suntem datori copiilor noștri până la ultima suflare?

Aștept răspunsurile voastre…