Casa care ne-a despărțit: Povestea unui vis transformat în povară

— Nu mai suport, Lucia! Totul se învârte doar în jurul casei asteia! — vocea lui Mihai răsună ca un tunet în bucătăria rece, unde abia dacă mai găseam timp să stăm împreună la masă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se oprea pe pereții proaspăt vopsiți, de parcă încercam să găsesc acolo răspunsuri la toate întrebările care mă măcinau.

Nu așa mi-am imaginat viața când, acum cinci ani, am început să visăm la casa noastră. Eram tineri, plini de speranță și credeam că un acoperiș deasupra capului ne va aduce liniștea după care tânjeam amândoi. Am crescut într-un apartament mic din Ploiești, unde părinții mei se certau mereu din cauza banilor și a spațiului insuficient. Îmi promiteam că eu nu voi repeta greșelile lor. Când l-am cunoscut pe Mihai, am simțit că pot construi ceva solid, ceva ce nu se va clătina la primul vânt.

— O să avem grădina noastră, o să plantăm meri și trandafiri, o să bem cafeaua pe terasă dimineața, îmi spunea el cu ochii strălucind de entuziasm.

Am început să strângem bani. Am renunțat la vacanțe, la ieșiri cu prietenii, la haine noi. Am lucrat peste program, am făcut compromisuri. Când am găsit terenul la marginea orașului, aproape de pădure, am simțit că visul prinde contur. Am semnat actele cu mâinile transpirate de emoție și teamă. Era tot ce aveam.

Construcția a durat doi ani. Doi ani în care fiecare zi era o luptă cu muncitorii, cu băncile, cu facturile care nu se mai terminau. Mihai venea acasă tot mai obosit și iritat. Eu încercam să țin totul sub control: să nu depășim bugetul, să nu uităm nimic important, să nu ne certăm prea tare. Dar certurile au început să apară din ce în ce mai des.

— De ce ai ales gresia asta? Nu vezi că nu se potrivește cu mobila?
— Dacă nu-ți convine, fă tu totul!

Într-o seară, după ce muncitorii au plecat și casa era plină de praf și zgomot de bormașini, m-am prăbușit pe podea și am plâns în hohote. Mihai m-a găsit acolo și pentru prima dată nu a spus nimic. S-a așezat lângă mine și m-a ținut în brațe. Atunci am crezut că vom trece peste orice.

Dar casa a fost gata și liniștea nu a venit. Dimpotrivă. Ne-am mutat cu speranța că totul va fi bine, dar zidurile reci păreau să amplifice fiecare reproș, fiecare suspin. Mihai lucra tot mai mult ca să plătim ratele uriașe. Eu am rămas singură printre cutii nedesfăcute și vise spulberate.

Mama venea des să mă ajute cu treburile casei, dar fiecare vizită se termina cu critici:
— De ce ai ales casa asta mare? Nu era mai bine un apartament? Uite cât ai de muncit! Și Mihai nici nu te ajută…

Tata nu spunea nimic, dar privirea lui tristă spunea totul. Sora mea, Ana, mă evita; spunea că sunt prea obsedată de casă și că nu mai știu să mă bucur de viață.

Prietenii s-au îndepărtat încet-încet. Nu mai aveam timp de nimic altceva decât muncă și gospodărie. Sâmbetele erau dedicate curățeniei, duminicile — cumpărăturilor pentru casă. Nopțile le petreceam gândindu-mă cum am ajuns aici.

Într-o zi ploioasă de toamnă, Mihai a venit acasă târziu. Era ud leoarcă și avea ochii roșii.
— Lucia… nu mai pot. Simt că ne-am pierdut pe drum. Casa asta… ne-a înghițit pe amândoi.

Am izbucnit în plâns amândoi. Pentru prima dată după mult timp, am vorbit sincer despre fricile noastre: că nu suntem suficienți unul pentru altul, că ne-am sacrificat fericirea pentru niște ziduri goale.

— Poate ar trebui să vindem casa… să o luăm de la capăt undeva mai simplu, a spus el încet.

M-am uitat la el șocată. Cum să renunț la tot ce am construit? Dar în același timp simțeam o ușurare ciudată. Poate chiar asta era soluția.

Au urmat luni grele de discuții și negocieri cu familia. Mama s-a opus cu vehemență:
— Cum să vinzi casa? E rușine! Ce vor zice vecinii?

Dar eu nu mai puteam trăi în acea închisoare frumoasă. Am pus casa la vânzare și am început să caut un apartament mic în oraș.

Când am semnat actele de vânzare, am simțit că mi se ia o piatră de pe inimă. Mihai m-a luat de mână și mi-a șoptit:
— Poate că acasă nu e despre pereți sau grădină… ci despre noi doi.

Acum locuim într-un apartament modest, dar râdem din nou împreună. Prietenii au revenit încet-încet în viața noastră. Mama încă oftează când vine în vizită, dar tata zâmbește mai des.

Mă uit uneori la pozele cu casa noastră mare și mă întreb: oare câți dintre noi confundăm fericirea cu lucrurile materiale? Oare câți sacrificăm iubirea pentru un vis care nu ne aparține cu adevărat?

Poate că adevărata casă e acolo unde suntem împreună — chiar dacă e doar o cameră mică și luminoasă. Voi ce credeți? Ce ați fi făcut în locul meu?