Între două uși: Soțul meu, umbra casei noastre
— Vlad, tu chiar nu vezi că nu mai exist pentru tine? Am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce afară ploaia bătea cu furie în geamuri. Era trecut de miezul nopții și el abia intrase pe ușă, cu ochii roșii de oboseală și hainele ude. S-a oprit în hol, ca un copil prins cu mâța-n sac, și a privit în jos.
— Nu acum, Ana, te rog… Sunt epuizat. Mama nu se simte bine, la serviciu e haos… Nu mai pot.
M-am uitat la el, simțind cum mi se strânge inima. De luni bune, Vlad era doar o umbră prin casă. Dimineața pleca devreme, seara ajungea târziu. Când nu era la birou, era la soacra mea, doamna Lidia, care părea să aibă nevoie de el pentru orice: să-i schimbe un bec, să-i aducă medicamente, să-i repare televizorul. Eu? Eu eram aici, cu fetița noastră de doi ani, Mara, încercând să nu mă pierd cu firea între scutece, vase nespălate și liniștea apăsătoare a apartamentului.
— Și eu nu mai pot, Vlad! Nu vezi că mă sufoc? Nu vezi că Mara aproape că nu te mai recunoaște? Am început să plâng fără să vreau. M-am urât pentru slăbiciunea asta, dar nu mai puteam ține totul în mine.
El a oftat și s-a așezat pe canapea, fără să mă privească. Din camera alăturată se auzea Mara foindu-se în somn. M-am dus la ea și am mângâiat-o pe frunte. Mirosea a copil mic și a lapte cald. Mi-am dorit să fiu puternică pentru ea, dar mă simțeam invizibilă.
A doua zi dimineață, Vlad a plecat iar devreme. Pe masă mi-a lăsat un bilet: „Îmi pare rău. Discutăm diseară.” Dar seara a venit târziu și discuția nu a mai avut loc. Așa au trecut săptămâni întregi. Într-o zi, am primit un telefon de la doamna Lidia:
— Ana, trimite-l pe Vlad la mine când ajunge acasă. S-a stricat iar robinetul la baie.
— Doamnă Lidia, poate încerc eu să vă ajut… Vlad e foarte obosit…
— Lasă, dragă, tu ai grijă de copil. Pe Vlad îl știu eu de când era mic. El știe ce are de făcut.
Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. M-am simțit din nou dată la o parte. În familia lor, eu eram doar „mama copilului”, nu și soția lui Vlad sau nora doamnei Lidia.
Într-o duminică am decis să mergem împreună la soacră. Mara era veselă, Vlad părea absent. La masă, doamna Lidia a început să povestească despre cum Vlad era mereu acolo pentru ea.
— Noroc cu tine, Vlad! Dacă nu erai tu… Ce m-aș fi făcut?
Am simțit cum mă înroșesc la față. Am încercat să spun ceva despre Mara și despre cât de mult îi duce dorul tatălui ei.
— Lasă, dragă Ana, copiii sunt mici, nici nu-și dau seama. Important e ca Vlad să fie lângă mine acum.
Vlad a tăcut. Eu am simțit că explodez.
Seara aceea a fost punctul de cotitură. Când am ajuns acasă, l-am privit pe Vlad drept în ochi:
— Dacă nu alegi să fii aici cu noi, eu nu mai pot continua așa. Nu vreau ca Mara să crească fără tată sau cu o mamă nefericită.
El s-a uitat la mine ca și cum m-ar fi văzut pentru prima dată după mult timp.
— Ana… Nu știu ce să fac. Mama e singură… Tu ai dreptate, dar mă simt vinovat dacă o las…
— Și eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? Eu nu contez?
A urmat o tăcere grea. În zilele următoare am început să vorbesc mai mult cu prietenele mele. Am aflat că nu sunt singura care trăiește așa ceva. Mi-au povestit despre soacre posesive, bărbați prinși între două lumi și femei care se pierd pe ele însele încercând să țină familia unită.
Am început să merg la consiliere psihologică. Prima dată când am spus cu voce tare: „Mă simt invizibilă în propria mea familie”, am izbucnit în plâns. Dar apoi am simțit o ușurare ciudată.
Vlad a acceptat să vină cu mine la câteva ședințe de terapie de cuplu. A fost greu. S-au spus lucruri dureroase. Am aflat că el se teme să nu-și dezamăgească mama și că nu știe cum să fie prezent pentru noi fără să se simtă vinovat.
Încet-încet am început să reconstruim ceva între noi. Vlad a început să petreacă mai mult timp acasă. Doamna Lidia s-a supărat la început — mi-a reproșat că îl „întorc” pe fiul ei împotriva ei — dar apoi a acceptat că Vlad are propria lui familie acum.
Nu e totul perfect. Sunt zile când mă simt din nou singură sau când Vlad cade iar în vechile obiceiuri. Dar acum știu că am o voce și că merit să fiu auzită.
Uneori mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi ne pierdem printre datoriile față de ceilalți și uităm cine suntem? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem: „Și eu contez!”?