Trei nașteri într-un an: Povestea mea despre supraviețuire, iertare și speranță

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am urlat printre lacrimi, cu fața ascunsă în palme, în timp ce Maria, fetița mea cea mică, plângea în pătuțul improvizat din sufragerie. Era a treia oară în ultimele șase luni când mă prăbușeam așa, în genunchi, cu sufletul sfâșiat între vină și disperare.

Mama m-a privit cu ochii ei obosiți, dar blânzi. — Oana, trebuie să fii tare. Pentru copii. Pentru tine. Pentru că altfel… cine o să fie?

Nu știam ce să-i răspund. Aveam 27 de ani și, într-un singur an, viața mea se transformase într-un carusel amețitor: trei copii născuți la distanță de doar câteva luni unul de altul, fiecare cu povestea lui, fiecare cu drama lui. Nu erau tripleți. Nu era nimic planificat. Era doar haos.

Totul a început cu Paul, băiatul meu cel mare. Avea doar un an și două luni când am rămas însărcinată din nou. Soțul meu, Radu, era mereu plecat la muncă în construcții, la București. Venea acasă doar la două-trei săptămâni, obosit și nervos. Eu rămâneam singură cu Paul și cu fricile mele. Când am aflat că sunt însărcinată din nou, am simțit că mă prăbușesc. Nu aveam bani, nu aveam ajutor, nu aveam nici măcar curaj să-i spun lui Radu.

— O să ne descurcăm, mi-a zis el într-o seară, după ce i-am spus printre suspine. Dar vocea lui era goală. Și-a aprins o țigară și a ieșit pe balcon.

Apoi a venit vestea care m-a terminat: eram însărcinată cu gemeni. Dar la ecografia de la cinci luni, medicul mi-a spus că unul dintre ei nu mai are bătăi de inimă. Am plâns zile întregi. Am simțit că Dumnezeu mă pedepsește pentru ceva ce nici măcar nu știam că am greșit.

Am născut-o pe Ana prematur, la șapte luni. A stat două săptămâni la incubator. În tot timpul ăsta, Radu a venit o singură dată la spital. Mama a fost cea care mi-a adus haine curate și mi-a adus mâncare caldă.

Când Ana a venit acasă, Paul era gelos și speriat. Plângea când o vedea la sân sau când o țineam în brațe. Eu nu dormeam nopțile, iar ziua eram ca un robot: spălam, găteam, alăptam, schimbam scutece. Radu era tot mai absent. Într-o seară, după ce am adormit copiii, am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Mi-e dor de tine…” de la o femeie pe care nu o cunoșteam.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Nu i-am spus nimic atunci. Am strâns din dinți și am mers mai departe.

La două luni după ce Ana a venit acasă, am început să mă simt rău din nou. Am crezut că e oboseala sau depresia postnatală. Dar testul de sarcină mi-a arătat altceva: eram iar însărcinată.

Nu am avut curaj să-i spun nimănui timp de trei săptămâni. M-am gândit la avort, m-am gândit să fug de acasă, m-am gândit chiar să-mi iau viața. Dar când mama m-a găsit plângând în baie și mi-a pus mâna pe umăr fără să întrebe nimic, am cedat.

— O să fie bine, Oana. Dumnezeu nu-ți dă mai mult decât poți duce.

Nu știu dacă am crezut-o atunci.

Când i-am spus lui Radu că sunt însărcinată din nou, a urlat la mine: — Ești nebună? Cum ai putut? Ce-o să zică lumea?

A doua zi a plecat la București și nu s-a mai întors două luni.

Vecinii au început să vorbească pe la colțuri. „Uite-o pe aia cu trei copii mici! Cine știe cu cine i-a făcut…” „Săraca… sau poate nu-i chiar așa săracă…” Am început să evit magazinele din sat și să trimit mama după pâine și lapte.

Maria s-a născut sănătoasă, dar eu eram deja o umbră. Slăbisem zece kilograme, nu mai aveam lapte suficient pentru toate fetele și Paul devenise agresiv cu surorile lui.

Într-o noapte, când Maria avea doar trei săptămâni și plângea neîncetat de ore întregi, am ieșit pe balcon și am urlat cât m-au ținut plămânii: — Ajutor! Ajutați-mă cineva!

Nimeni nu a venit.

A doua zi dimineață, mama m-a găsit dormind pe jos lângă pătuțul Mariei. M-a ridicat încet și mi-a șoptit: — Oana, trebuie să ceri ajutorul cuiva. Nu poți singură.

Am mers la preotul satului și i-am spus totul: despre Radu, despre copii, despre frică și rușine. M-a ascultat fără să mă judece și mi-a spus că există un grup de sprijin pentru mame singure la oraș.

Acolo am întâlnit alte femei ca mine: Elena care avea patru copii și un soț alcoolic; Mihaela care fusese părăsită după ce a născut gemeni; Simona care își creștea singură băiatul bolnav de epilepsie.

Am început să merg la întâlniri în fiecare marți seara. Încet-încet am prins curaj să vorbesc despre durerea mea fără să-mi fie rușine.

Radu s-a întors după aproape un an. Nu mai era același om. Era tăcut și rece. Încerca să se apropie de copii dar ei îl respingeau.

Într-o seară l-am întrebat:
— De ce te-ai întors?
— Pentru că nu pot trăi fără voi… dar nici cu voi nu știu dacă mai pot…

Nu i-am răspuns nimic atunci. Am privit spre copiii mei care dormeau înghesuiți pe salteaua veche din dormitor și am simțit pentru prima dată că nu mai sunt singură.

Astăzi copiii mei sunt sănătoși și râd din nou. Eu încă lupt cu oboseala și cu frica zilei de mâine. Dar știu că nu sunt doar „femeia cu trei copii într-un an”. Sunt Oana — mamă, fiică și femeie care a supraviețuit propriei vieți.

Oare câte femei ca mine trăiesc în tăcere aceeași poveste? Câte dintre noi avem curajul să cerem ajutor înainte să fie prea târziu?