La 62 de ani, am învățat din nou să iubesc

— Nu vă supărați, e liber aici?
Vocea lui m-a surprins. Mă uitam absentă la harta Islandei proiectată pe perete, încercând să mă fac mică printre tinerii care râdeau zgomotos. Am ridicat privirea și l-am văzut: un bărbat cu părul grizonat, ochi albaștri și o mapă veche sub braț.
— Da, sigur, am răspuns, încercând să-mi ascund emoția.
S-a așezat lângă mine, lăsând între noi un spațiu respectuos.
— Eu sunt Doru, a spus, întinzându-mi mâna.
— Irina, am răspuns, strângându-i-o timid.
A urmat o liniște ciudată, spartă doar de vocea prezentatoarei care povestea despre gheizere și fiorduri. Doru a deschis harta și mi-a arătat cu degetul:
— Dacă ai putea pleca oriunde mâine, unde ai merge?
Am zâmbit amar.
— Nu cred că mai am vârsta să plec undeva…
— Cine spune asta? a întrebat el, privindu-mă direct în ochi.
Am simțit cum obrajii mi se încălzesc. De când murise soțul meu, Petre, cu zece ani în urmă, nu mai vorbisem cu niciun bărbat altfel decât formal. Fetele mele, Ana și Camelia, mă sunau din când în când să mă întrebe dacă am mâncat sau dacă mi-am luat pastilele. Prietenele mele erau ocupate cu nepoții sau bolile lor. Eu veneam la clubul de călătorii doar ca să ascult povești despre lumi pe care nu le voi vedea niciodată.

Doru a început să povestească despre excursia lui cu trenul până la Sighișoara și cum a dormit într-o pensiune veche, unde proprietara îi făcea plăcinte cu brânză ca la mama acasă. Am râs împreună, iar râsul meu mi s-a părut străin, ca și cum nu mi-ar fi aparținut de ani de zile.

După prezentare, Doru m-a invitat la o plimbare prin ploaie. Am acceptat fără să mă gândesc prea mult. Mergeam pe Calea Victoriei, cu umbrela lui mare deasupra noastră, iar el îmi povestea despre visul lui de a vedea Laponia. M-am trezit spunându-i despre copilăria mea la țară, despre cum mergeam desculță prin rouă și visam să ajung la Polul Nord.

— De ce nu mergem împreună într-o excursie? m-a întrebat el brusc.

Am râs nervos.

— La vârsta noastră? Ce-ar zice copiii mei?

— Să zică ce-or vrea! Viața e a ta, Irina.

Cuvintele lui au rămas cu mine zile întregi. Când am ajuns acasă în acea seară, Ana m-a sunat:

— Mamă, unde ai fost? E târziu!

— La clubul de călătorii…

— Iar? Nu te-ai plictisit să asculți povești despre locuri unde n-o să ajungi niciodată?

Am simțit un nod în gât.

— Poate că o să ajung…

Ana a tăcut câteva secunde.

— Mamă, ai grijă la oameni străini! Știi că sunt mulți profitori…

Am închis telefonul și am plâns. M-am simțit din nou ca o adolescentă certată pentru că a stat prea mult afară.

În următoarele săptămâni, Doru m-a sunat aproape zilnic. Îmi povestea despre locurile pe care le vizitase sau despre rețete ciudate pe care le încerca acasă. Îmi trimitea poze cu pisica lui neagră, Matilda, care dormea pe hărți vechi. Încet-încet, am început să aștept telefoanele lui mai mult decât orice altceva.

Într-o zi mi-a propus să mergem împreună la Brașov pentru un weekend.

— E doar o excursie scurtă. Dacă nu-ți place, ne întoarcem imediat!

Am ezitat mult. În seara aceea am sunat-o pe Camelia:

— Ce-ai zice dacă aș pleca într-o excursie cu cineva?

— Cu cine? a întrebat ea suspicioasă.

— Cu un domn pe care l-am cunoscut la club…

— Mamă! La vârsta ta? Ce-o să zică lumea?

M-am simțit rușinată și vinovată fără motiv.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la pozele vechi cu Petre și mi-am amintit cât de mult îmi plăcea să râd cu el, să descopăr lucruri noi împreună. Mi-am dat seama că nu voiam să trăiesc restul vieții doar cu amintiri.

A doua zi i-am spus lui Doru:

— Accept invitația ta la Brașov.

Când am ajuns acolo, am simțit că trăiesc din nou: am urcat pe Tâmpa ținându-ne de mână ca doi adolescenți, am mâncat kurtos kalacs fierbinte în Piața Sfatului și am râs până ne-au dat lacrimile când Doru s-a împiedicat pe scări și aproape a dărâmat o statuie vie.

Când m-am întors acasă, Ana și Camelia m-au așteptat cu fețe lungi.

— Mamă, ce faci? Vrei să fii subiect de bârfă pentru vecini? Nu te gândești la noi?

Am izbucnit:

— Toată viața m-am gândit la voi! Acum vreau să mă gândesc și la mine!

A fost prima dată când le-am spus asta cu voce tare. Au plecat supărate și nu m-au sunat câteva zile.

Dar Doru era acolo. În fiecare zi. Cu un mesaj bună dimineața sau o glumă proastă care mă făcea să zâmbesc.

Au trecut luni de atunci. Fetele mele încă nu acceptă relația mea cu Doru. Vecinii mă privesc ciudat când ieșim împreună la piață sau la film. Dar eu simt că trăiesc din nou.

Uneori mă întreb: oare cât curaj trebuie să ai ca să-ți permiți fericirea după o viață întreagă de sacrificii? Și dacă nu acum, atunci când?