Am închis ochii la trădările lui — până când am căzut pe stradă și am văzut cine îmi este cu adevărat alături

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! vocea mea a răsunat în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Sorina, sora mea mai mică, m-a privit cu ochii mari, lăsând lingurița să cadă în ceașcă.

— Ce s-a întâmplat, Ilinca? Ai pățit ceva?

Am oftat adânc, simțind cum mă apasă în piept toți anii de tăcere. Era o dimineață obișnuită de noiembrie, dar în mine se dădea o furtună. De ani de zile știam că Mihai, soțul meu, mă înșală. Îl simțeam rece, absent, mereu cu telefonul ascuns, mereu cu scuze noi. Dar am tăcut. Pentru copii. Pentru liniște. Pentru că nu voiam să fiu „femeia aia” care își destramă familia.

— Nu mai pot să-l iert, Sorina. Nu mai pot să mă mint.

Sorina a venit lângă mine și m-a luat în brațe. Am plâns ca un copil, cu capul pe umărul ei. M-am gândit la copiii mei, la Maria și Vlad, la ochii lor mari și inocenți. Ce le-aș fi spus dacă ar fi aflat? Cum să le distrug lumea?

În ziua aceea am plecat la serviciu cu sufletul greu. Lucram ca educatoare la o grădiniță din cartierul nostru din Ploiești. Copiii mă iubeau, dar eu mă simțeam goală pe dinăuntru. La prânz, când am ieșit să cumpăr ceva de mâncare, m-am împiedicat pe trotuarul ud și am căzut. Am simțit o durere ascuțită în gleznă și apoi totul s-a făcut negru.

M-am trezit la spital, cu piciorul în ghips și capul greu. Prima persoană pe care am văzut-o a fost Sorina. M-a ținut de mână și mi-a zâmbit trist.

— Mihai? am întrebat eu, abia șoptind.

Sorina a dat din cap încet.

— L-am sunat de trei ori. A zis că are ședință la birou și nu poate veni.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. În acel moment, tot ce ascunsesem sub preș ani de zile a ieșit la suprafață: serile când venea târziu acasă, mesajele ascunse, mirosul străin de parfum pe hainele lui. Am știut atunci că nu mai pot continua așa.

În zilele următoare, Sorina a fost mereu lângă mine. Mi-a adus haine curate, mi-a adus copiii să mă vadă, mi-a adus supă caldă făcută de mama. Mihai a venit abia după trei zile, cu un buchet de flori cumpărat în grabă și un zâmbet fals.

— Ce-ai pățit, Ilinca? Trebuie să fii mai atentă… Știi că nu pot lipsi de la muncă oricând vrei tu!

M-am uitat la el și nu l-am mai recunoscut. Era bărbatul cu care îmi jurasem iubire veșnică? Sau doar un străin care-mi ocupa casa?

— Mihai, vreau să vorbim serios când ajung acasă, i-am spus cu voce stinsă.

A dat din umeri și a plecat repede, fără să-și ia rămas bun.

Când m-am întors acasă după două săptămâni de spitalizare, totul părea neschimbat: jucăriile copiilor aruncate prin sufragerie, vasele nespălate în chiuvetă, televizorul mergând în fundal. Dar eu nu mai eram aceeași.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, l-am chemat pe Mihai la masă.

— Mihai, știu tot. Știu că mă înșeli de ani de zile. Știu că nu-ți mai pasă de noi. Am tăcut pentru copii, dar nu mai pot trăi așa.

A încercat să nege la început, apoi a ridicat din umeri:

— Și ce vrei să faci acum? Să divorțăm? Crezi că o să-ți fie mai bine singură?

Am simțit furia clocotind în mine.

— Nu știu dacă o să-mi fie mai bine sau mai rău. Dar știu că nu mai pot trăi mințindu-mă pe mine însămi. Copiii merită o mamă fericită, nu una care plânge noaptea în pernă.

A râs scurt și a plecat din cameră. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la tot ce pierdusem: tinerețea mea, visele mele, speranța că voi avea o familie fericită ca-n filmele vechi românești pe care le vedeam cu mama la televizor.

A doua zi dimineață am început demersurile pentru divorț. Sorina m-a susținut pas cu pas. Mama a plâns mult la început — „Ce-o să zică lumea?” — dar apoi m-a strâns tare în brațe și mi-a spus că mă iubește orice ar fi.

Au urmat luni grele: avocați, discuții despre custodie, priviri piezișe de la vecini și rude care șușoteau pe la colțuri. Dar pentru prima dată după mulți ani m-am simțit liberă. Am început să râd din nou cu copiii mei, să merg cu ei în parc fără teama că trebuie să ajung repede acasă ca să-l aștept pe Mihai cu masa caldă.

Într-o seară târzie de vară, stând pe balcon cu Sorina și privind luminile orașului, am întrebat-o:

— Crezi că am făcut bine?

Ea mi-a zâmbit larg:

— Ai făcut ce trebuia pentru tine și pentru copii. Restul nu contează.

M-am gândit mult la asta. Poate că nu există rețete pentru fericire sau familie perfectă. Poate că uneori trebuie doar să ai curajul să deschizi ochii și să alegi adevărul — oricât ar durea el.

Oare câte femei încă mai tac din frică sau rușine? Oare câte dintre noi ne sacrificăm liniștea pentru aparențe? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?