Zâmbetul pierdut: Povestea fratelui care nu mai este

— Nu mai deschide ușa, mamă! Nu vreau să-i văd! am strigat, cu pumnii strânși, când bătăile în ușă au răsunat din nou, seara aceea de noiembrie. Mama tremura, cu ochii roșii de plâns, iar tata stătea pe marginea patului, cu privirea pierdută în podea. În spatele ușii, polițiștii insistau: „Doamnă Dumitrescu, trebuie să vorbim cu dumneavoastră despre fiul dumneavoastră, Vlad.”

Nu știam atunci că acele cuvinte vor fi începutul sfârșitului pentru familia noastră. Vlad era fratele meu mai mic, mereu cu zâmbetul pe buze, mereu gata să facă o glumă chiar și când norii negri pluteau deasupra noastră. În acea seară, nu s-a mai întors acasă. L-au găsit într-un parc din cartierul nostru din Ploiești, după ce cineva a sunat la 112 pentru că „un tânăr făcea scandal”. Poliția a intervenit. Restul e o ceață groasă de minciuni și tăceri.

— Ce i-ați făcut? am urlat la ofițerul care ne-a adus vestea. — Cum adică „nu știm exact ce s-a întâmplat”? Vlad nu era violent! Vlad nu ridica vocea nici măcar la mine!

Mama s-a prăbușit pe podea, tata a început să tremure ca o frunză. Eu am simțit cum ceva din mine se rupe definitiv. Au urmat zilele acelea lungi, în care am alergat între morgă, secția de poliție și spital. Răspunsurile nu veneau. Raportul preliminar spunea „stop cardio-respirator”, dar vânătăile de pe fața lui Vlad spuneau altceva.

— Ioana, nu te mai lupta cu morile de vânt, mi-a spus mătușa Maria într-o zi. — Asta e România, aici nu se face dreptate.

Dar eu nu puteam să mă opresc. Îl visam pe Vlad noaptea, îl vedeam cum mă strigă dintr-un coridor lung și întunecat: „Ioana, nu mă lăsa aici!”

Am început să caut martori. Am pus anunțuri pe Facebook, am mers prin parc și am întrebat oamenii dacă au văzut ceva. Un bătrân mi-a spus în șoaptă:

— Domnișoară, eu am văzut cum l-au trântit la pământ și l-au lovit… Dar mi-e frică să spun ceva.

Am mers la presă. Un jurnalist de la un ziar local, Radu Ionescu, m-a ascultat cu răbdare.

— Ioana, știi câte cazuri ca al fratelui tău sunt? Dar hai să încercăm. Poate de data asta cineva va asculta.

Articolul a apărut. Titlul era sec: „Tânăr mort după o intervenție a poliției în Ploiești. Familia acuză abuzuri.” Comentariile au început să curgă: „Sigur era drogat”, „Cine știe ce făcea”, „Poliția doar își face datoria”. M-am simțit ca și cum toată lumea ar fi aruncat cu pietre în noi.

Tata s-a închis în el. Nu mai vorbea cu nimeni. Mama mergea zilnic la biserică și aprindea lumânări pentru Vlad.

— Ioana, trebuie să mergem mai departe, mi-a spus într-o zi prietena mea cea mai bună, Alina. — Nu poți trăi doar pentru răzbunare.

Dar nu era vorba de răzbunare. Era vorba de adevăr. Cum poți merge mai departe când știi că cel pe care l-ai iubit cel mai mult a murit și nimeni nu plătește?

Am depus plângere la Parchet. Ancheta a fost deschisă „in rem”, adică împotriva faptelor, nu împotriva unor persoane anume. Avocatul nostru, domnul Popescu, mi-a spus:

— Să nu ai mari speranțe. Sistemul protejează sistemul.

Au trecut luni. Nimic nou. Dosarul părea uitat într-un sertar prăfuit. Într-o zi, am primit un telefon anonim:

— Dacă nu încetați să faceți scandal, o să regretați.

Am tremurat toată noaptea. Tata m-a găsit dimineața plângând în bucătărie.

— Ioana, nu vreau să te pierd și pe tine…

Dar nu puteam să renunț. Am organizat un protest mic în fața secției de poliție. Au venit doar câțiva prieteni și două-trei rude. Polițiștii ne-au privit reci din spatele gardului.

— Vreți să ajungeți ca băiatul dumneavoastră? a șoptit unul dintre ei către mama.

Am simțit furia clocotind în mine.

Într-o zi, am găsit jurnalul lui Vlad sub patul lui. Pe prima pagină scria: „Dacă mi se va întâmpla ceva rău vreodată, să știe Ioana că am iubit-o cel mai mult.”

Am plâns ore întregi ținând caietul la piept.

Au trecut doi ani de atunci. Ancheta e încă „în curs”. Familia noastră nu mai e ce-a fost. Tata s-a îmbolnăvit de inimă. Mama vorbește singură prin casă. Eu încă lupt, dar uneori mă întreb dacă are vreun rost.

Într-o seară, stând pe balcon și privind luminile orașului, m-am întrebat cu voce tare: Oare câți dintre noi trăim cu adevărul îngropat sub tăcere? Cât timp vom mai accepta să fim victimele unui sistem care ne calcă sufletele în picioare?