Când iubirea doare: Secretul care a schimbat totul

— Darius, nu mai poți continua așa! Ai ajuns să nu mai dormi nopțile, să vii acasă doar ca să te prăbușești pe canapea, murdar de vopsea și cu mâinile crăpate!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine caldă. Mă uitam la ea, dar vedeam doar chipul Anei, iubita mea, care mă aștepta seară de seară în garsoniera noastră din cartierul Militari.
— Mamă, trebuie să strâng bani. Ana vrea să ne mutăm la două camere. Și… poate, cine știe, la anul facem și nuntă.
Ea oftează adânc, ștergându-și mâinile pe șorț.
— Nu vreau să te văd distrus pentru cineva care nu te prețuiește așa cum meriți.

Nu i-am răspuns. M-am ridicat brusc, mi-am luat geaca și am ieșit în frigul de februarie. În mintea mea era doar Ana: râsul ei, felul în care își strângea părul când gătea, promisiunile șoptite noaptea târziu. Pentru ea munceam la două joburi — ziua zugrav, noaptea livrator la o firmă de mâncare. Nu conta oboseala, nici durerile de spate. Visam la viitorul nostru.

Într-o seară, după o tură lungă, am ajuns acasă mai devreme decât de obicei. Ușa era întredeschisă. Am intrat tiptil, gândindu-mă că Ana poate doarme sau citește. Din dormitor se auzea un râs stins și voci. Am încremenit. Am recunoscut vocea fratelui meu mai mic, Vlad.

— Nu mai pot, Vlad! Dacă Darius află… — vocea Anei tremura.
— Nu va afla niciodată. E prea ocupat să muncească pentru voi doi.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am deschis ușa larg. Ana s-a ridicat brusc din pat, cu ochii mari de spaimă. Vlad s-a retras spre fereastră, palid.

— Ce se întâmplă aici? — am întrebat cu o voce care nu-mi aparținea.

Ana a început să plângă. Vlad încerca să spună ceva, dar nu-l mai auzeam. În capul meu era doar un vuiet surd. Am ieșit pe scări și am fugit fără să știu unde.

Zilele următoare au fost un coșmar. Mama a aflat repede — vecinii nu dorm niciodată în blocurile vechi din București. Tata m-a privit cu milă și mi-a spus doar atât:

— Femeile vin și pleacă, dar sângele rămâne sânge.

Nu l-am crezut. Pentru mine, Ana era totul. Dar trădarea venea din două părți: femeia pe care o iubeam și fratele pe care l-am crescut ca pe propriul copil după ce tata s-a îmbolnăvit.

Ana a încercat să mă caute. Mi-a scris zeci de mesaje:

„Darius, nu e ce crezi!”
„Te rog, hai să vorbim!”
„Îmi pare rău… N-am vrut să te rănesc.”

Nu i-am răspuns. M-am mutat la părinți, am renunțat la al doilea job și am început să beau. Prietenii mă evitau — nimeni nu știe ce să spună când viața ta se destramă în fața lor.

Într-o noapte, Vlad a venit acasă beat criță.

— Iartă-mă, Darius… N-am vrut… — plângea ca un copil.
— De ce? — am întrebat printre dinți.
— M-am simțit mereu în umbra ta! Tu ai fost mereu cel bun, cel puternic… Ana m-a ascultat când tu n-ai mai avut timp pentru ea.

Am izbucnit:

— Eu munceam pentru voi! Pentru ea! Pentru tine! Și voi… voi ce ați făcut?

Mama a intrat în cameră și ne-a găsit plângând amândoi. S-a așezat între noi și ne-a luat capetele în mâini:

— Sunteți frați! Viața vă va da multe lovituri, dar sângele nu se spală cu lacrimi sau cu ură.

Am plecat din nou de acasă. Am dormit câteva nopți pe la colegi de muncă, apoi am găsit o cameră într-un apartament vechi din Drumul Taberei. Zilele treceau greu; fiecare dimineață era o luptă cu mine însumi.

După câteva luni, Ana m-a căutat din nou. De data asta am acceptat să ne vedem într-o cafenea mică din centru.

— Darius… — vocea ei era stinsă — Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Nu pot să-ți cer iertare, dar vreau să știi că n-am vrut să te rănesc.
— Atunci de ce ai făcut-o?
— M-am simțit singură… Tu erai mereu plecat, mereu obosit… Vlad era acolo când aveam nevoie de cineva.

Am privit-o lung. Nu mai era fata pe care o iubeam; era o străină cu ochii roșii și mâinile tremurânde.

— Poate că vina e și a mea — am spus încet — Dar nu pot uita ce ați făcut.

Ne-am despărțit fără alte cuvinte. Am ieșit în frigul serii și am simțit pentru prima dată că pot respira fără ea.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad s-a mutat la Cluj; nu mai vorbim decât rar, de sărbători. Ana s-a căsătorit cu altcineva și are un copil mic. Eu încă muncesc mult, dar am învățat să trăiesc pentru mine.

Uneori mă întreb: cât de bine cunoaștem oamenii pe care îi iubim? Și cât suntem dispuși să sacrificăm pentru o iubire care poate oricând să doară? Poate că răspunsul nu există — sau poate că fiecare trebuie să-l găsească singur.