Între datorie și iubire: când banii despart o familie

— Nu mai pot, Radu! Ori primesc partea mea, ori nu mai calc în casa asta!
Vocea lui Vlad răsuna în sufrageria mică, cu pereții galbeni de la fum și pozele vechi de familie atârnate strâmb. Mama stătea pe marginea canapelei, cu mâinile strânse în poală, iar tata se uita în gol, cu ochii umezi. Eu, prins între ei, simțeam cum mă sufocă aerul greu de reproșuri și neputință.

Totul a început cu două luni în urmă, când Vlad a venit acasă cu Ana, logodnica lui. Erau fericiți, plini de planuri, dar după ce au văzut prețurile pentru o nuntă decentă la Ploiești, entuziasmul s-a transformat în panică. Vlad nu avea bani puși deoparte. Ana visa la o petrecere mare, iar părinții ei nu puteau ajuta prea mult. Într-o seară, la masa de duminică, Vlad a aruncat bomba:

— M-am gândit… poate îmi dați partea mea din casă. Să pot face nunta cum trebuie.

Mama a scăpat lingura pe masă. Tata a tăcut. Eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Casa asta era tot ce aveau părinții noștri după o viață de muncă la combinat. Nici nu era trecută pe numele nostru încă. Dar Vlad era hotărât.

— Vlad, nu se poate! Ce vrei să facem? Să vindem casa? Să rămânem pe drumuri? — a izbucnit tata într-un final.

— Nu vreau să vindeți tot! Doar partea mea! Ori îmi dați bani, ori găsiți o soluție! — a răspuns Vlad, cu vocea ridicată.

De atunci, fiecare zi a fost un chin. Mama plângea pe ascuns. Tata nu mai vorbea cu nimeni. Eu eram prins la mijloc. Încercam să-l fac pe Vlad să înțeleagă că nu e momentul, că părinții sunt bătrâni și bolnavi, că nu putem rupe casa în două. Dar el nu voia să audă.

Într-o seară, am ieșit cu el la o bere, sperând să-l liniștesc.

— Vlad, gândește-te puțin… Dacă le iei banii acum, ce fac ei? Unde se duc? Știi cât au tras pentru casa asta?

— Știu, Radu! Dar și eu am dreptul meu! Toată viața am fost al doilea! Tu ai primit mereu mai mult: haine noi, bicicletă, ai mers la facultate… Eu am rămas acasă să-i ajut! Acum vreau și eu ceva pentru mine!

Am rămas fără cuvinte. Nu știam că simte așa. M-am simțit vinovat și furios în același timp. Nu era vina mea că părinții făcuseră diferențe între noi.

Săptămânile au trecut și tensiunea a crescut. Ana îl presa pe Vlad:

— Dacă nu faci rost de bani, nu putem face nunta! Ce le spunem părinților mei? Că suntem niște săraci?

Vlad venea tot mai rar acasă. Mama s-a îmbolnăvit de supărare; mergeam cu ea la doctori, dar nimic nu-i alina durerea. Tata s-a închis în el. Într-o zi m-a tras deoparte:

— Radu, tu ești cel mare… Fă ceva! Vorbește cu fratele tău! Nu vreau să ne pierdem copiii pentru niște bani!

Am încercat din nou să-l conving pe Vlad:

— Hai să găsim altă soluție! Poate facem nunta mai mică… Poate te ajut eu cu ceva bani…

— Nu vreau mila ta! Vreau ce mi se cuvine!

Într-o noapte am stat treaz până târziu, gândindu-mă la copilărie. La serile când stăteam toți patru pe canapea și râdeam la filme vechi. La cum ne certam pe telecomandă sau pe ultima felie de cozonac. Cum am ajuns aici? Cum poate banul să distrugă tot ce am construit împreună?

Într-un final, tata a cedat:

— Bine, Vlad! O să vindem o bucată din grădină și-ți dăm banii! Dar să știi că ne doare sufletul…

Vlad a primit banii și a făcut nunta visată. Dar familia noastră nu a mai fost la fel. Mama nu s-a dus la nuntă; tata a stat într-un colț și n-a scos o vorbă toată seara. Eu am încercat să zâmbesc pentru Vlad, dar simțeam că mă rup în două.

Acum stau singur în sufrageria aceea mică și mă uit la pozele vechi. Mă întreb dacă am făcut bine că am încercat să împac pe toată lumea sau dacă trebuia să fiu mai ferm cu fratele meu.

Oare chiar merită să sacrificăm liniștea familiei pentru niște bani? Sau poate uneori trebuie să renunțăm la orgolii ca să nu pierdem ce e mai important? Voi ce ați fi făcut în locul meu?