Nu vrem nepotul la sfârșit de săptămână – Povestea unui tată care încă nu poate vorbi despre fiul său fără lacrimi

— Nu-l aduce iar pe Filip la noi în weekend, te rog! vocea mamei a răsunat tăios prin telefon, ca o lamă rece care mi-a tăiat respirația. Am rămas cu receptorul la ureche, incapabil să spun ceva. În camera mică, Filip se juca pe covor cu mașinuțele lui, fără să știe că tocmai fusese respins încă o dată de bunicii pe care îi iubea fără rezerve.

Mă numesc Radu și am 37 de ani. Povestea mea nu e una cu final fericit, dar e una adevărată. De când a venit Filip pe lume, totul s-a schimbat. Nu doar pentru mine, ci pentru întreaga familie. Soția mea, Irina, și cu mine ne-am dorit mult un copil. Am trecut prin ani de încercări, tratamente, speranțe și dezamăgiri. Când, în sfârșit, Irina a rămas însărcinată, am simțit că viața ne zâmbește din nou.

Dar părinții mei nu au văzut lucrurile la fel. Tata, un bărbat rigid, crescut cu ideea că bărbații trebuie să fie tari și să nu-și arate sentimentele, nu a știut niciodată să mă îmbrățișeze sau să-mi spună că mă iubește. Mama, mereu preocupată de „ce zice lumea”, a privit venirea lui Filip ca pe o povară. „Nu suntem bătrâni să stăm cu copii mici”, mi-a spus într-o zi, când am rugat-o să-l țină pe Filip câteva ore ca să pot merge cu Irina la medic.

La început am crezut că e doar o perioadă. Că se vor obișnui cu ideea și vor ajunge să-l iubească pe Filip așa cum îl iubesc eu. Dar timpul a trecut și răceala lor s-a adâncit. Au început să evite să vină la noi, iar când mergeam în vizită, discuțiile erau scurte și reci. Tata îl privea pe Filip ca pe un străin gălăgios, iar mama îi dădea bomboane doar ca să-l țină ocupat și să nu vorbească prea mult.

Irina încerca să mă liniștească. „Lasă-i, Radu. Poate nu știu cum să fie bunici. Poate le e teamă.” Dar eu simțeam cum ceva se rupe în mine de fiecare dată când vedeam privirea dezamăgită a lui Filip după ce îi spuneam că „bunica și bunicul nu pot veni azi”.

Într-o sâmbătă dimineață, după ce am primit al treilea refuz la rând de la părinții mei, Filip m-a întrebat cu ochii mari:
— Tati, de ce nu vrea bunica să vin la ea?

Am simțit cum mi se pune un nod în gât. Ce puteam să-i spun? Că bunicii lui nu-l vor? Că sângele meu nu e destul de bun pentru ei? Am mințit:
— Sunt ocupați, puiule. Poate data viitoare.

Dar el nu m-a crezut. Copiii simt adevărul mai bine decât adulții.

Adevărul e că părinții mei nu l-au acceptat niciodată pe Filip pentru că Irina nu era „de-a noastră”. Era din alt oraș, dintr-o familie modestă. Mama nu a uitat niciodată că la nuntă rudele Irinei au venit cu daruri mici și haine simple. Tata a spus mereu că „nu se leagă lucrurile” între noi.

Când Filip a împlinit trei ani, am organizat o mică petrecere acasă. Am invitat toată familia. Părinții Irinei au venit cu brațele pline de jucării și prăjituri făcute în casă. Părinții mei au venit cu o pungă de bomboane și au stat doar o oră. La plecare, mama mi-a șoptit:
— Să nu te superi, dar nu mai putem veni așa des. E prea mult pentru noi.

După acea zi, vizitele lor au devenit tot mai rare. Filip a început să-i deseneze pe bunici doar cu creionul negru.

Într-o seară târzie, după ce l-am culcat pe Filip, Irina m-a găsit plângând în bucătărie.
— Radu…
— Nu pot… Nu pot să-i explic copilului nostru de ce nu e iubit de bunicii lui…
Irina m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:
— Suntem noi destul pentru el. Îl iubim cât doi bunici la un loc.

Dar rana rămânea acolo. M-am certat de nenumărate ori cu părinții mei. Le-am spus că mă doare indiferența lor, că Filip are nevoie de ei. Tata mi-a răspuns sec:
— Ai făcut alegerile tale. Acum descurcă-te.

Am ajuns să evit să le mai cer ajutorul sau prezența. M-am simțit abandonat ca fiu și trădat ca tată. Într-o zi, mama m-a sunat doar ca să-mi spună că vecina lor are un nepot care vine mereu la ei și cât de cumințel e băiatul acela.

Am închis telefonul fără să spun nimic. M-am uitat la Filip cum dormea liniștit și m-am întrebat dacă va simți vreodată că îi lipsește ceva esențial din viață.

Anii au trecut greu. Filip a crescut frumos – e un copil vesel și curios, dar uneori îl surprind privind lung la familiile din parc unde bunicii își țin nepoții de mână sau le citesc povești pe bancă.

Acum are șapte ani și încă mă întreabă uneori:
— Tati, crezi că într-o zi o să vrea bunica să vin la ea?

Nu știu ce să-i răspund. Nu mai pot vorbi despre părinții mei fără să simt lacrimi în ochi. M-am întrebat mereu: poate un om să iubească și să respingă în același timp? Sau dragostea adevărată nu cunoaște astfel de limite?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Dar voi? Ce ați face dacă ați fi în locul meu?