Între două focuri: Povestea unei fiice prinse în războiul părinților săi

— Ioana, nu vezi că iar ai lăsat copilul cu mama ta? Știi foarte bine că nu suport cum o răsfață! vocea tatălui meu, Mihai, răsună în telefon, tăioasă, la fel ca în copilăria mea. Mă uit la Valentina, fetița mea de doar șase luni, care doarme liniștită în pătuțul ei, fără să știe că e centrul unui nou război.

Nu am avut niciodată liniște între ai mei. Mama, Elena, și tata, Mihai, s-au certat toată viața. Când eram mică, mă ascundeam sub masă când țipau unul la altul. Fiecare îmi reproșa că semăn cu celălalt: „Ești încăpățânată ca taică-tu!” sau „Ai moștenit răutatea mamei tale!”. Am crescut cu sentimentul că nu sunt niciodată destul de bună pentru niciunul.

Divorțul lor a venit târziu, după ani de reproșuri și tăceri apăsătoare. Am crezut că odată separați, vor găsi liniștea și mă vor lăsa și pe mine să respir. Dar nu a fost așa. S-au transformat din soți nefericiți în rivali înverșunați. Fiecare încerca să mă tragă de partea lui, să-mi demonstreze cât de mult a greșit celălalt.

Când am rămas însărcinată cu Valentina, am sperat că venirea unui copil va aduce pace. Dar s-a întâmplat exact opusul. A început o competiție absurdă: cine îi cumpără cele mai frumoase haine, cine îi aduce cele mai scumpe jucării, cine petrece mai mult timp cu ea. Tata a venit cu un cărucior scump, mama cu o brățară de aur pentru bebeluși. Eu? Eu eram prinsă la mijloc, încercând să le explic că Valentina are nevoie doar de dragoste și liniște.

— Ioana, să nu-l lași pe taică-tu să o țină prea mult în brațe! O să-i strice coloana! îmi spune mama la fiecare vizită.

— Să nu o lași pe maică-ta să-i dea biscuiți! O să-i strice stomacul! îmi spune tata la telefon.

Mă simt ca un arbitru într-un meci care nu se termină niciodată. Orice decizie iau, cineva se supără. Dacă accept ajutorul unuia, celălalt mă acuză că îl favorizez. Dacă refuz ajutorul amândurora, mă simt vinovată că îi țin departe de nepoata lor.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă între ei chiar în fața blocului meu, am cedat. Am început să plâng în hohote în fața Valentiniei. Nu mai puteam. M-am simțit din nou copilul speriat care nu știe pe cine să asculte.

Soțul meu, Radu, încearcă să mă susțină:
— Ioana, trebuie să le pui limite. Nu poți trăi toată viața după regulile lor!

Dar cum să fac asta? Cum să-mi refuz propriii părinți când știu cât de mult suferă fiecare pe limba lui? Mama plânge când nu o las să stea cu Valentina. Tata se supără și nu-mi mai răspunde la telefon zile întregi dacă simte că îl ignor.

Am încercat să le vorbesc deschis:
— Vreau ca Valentina să crească într-un mediu liniștit. Vreau să vă bucurați de ea fără să vă certați între voi.

Răspunsul a fost previzibil:
— Dacă el/ea n-ar fi atât de încăpățânat(ă), ar fi posibil!

Nimeni nu vrea să cedeze. Fiecare vrea să fie cel mai bun bunic sau bunică, dar nu pentru Valentina, ci pentru a-l învinge pe celălalt.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Valentina, m-am uitat în oglindă și m-am întrebat: Cine sunt eu fără conflictele lor? Am realizat că nu știu. Toată viața mea a fost definită de lupta lor. Acum risc să transmit același model mai departe.

Am început terapia. Am învățat să spun „nu”, chiar dacă doare. Am început să stabilesc reguli clare: vizite separate, fără discuții despre celălalt părinte în prezența Valentiniei. Nu e ușor. Fiecare pas înainte e urmat de doi pași înapoi. Dar mă agăț de speranța că fiica mea va avea parte de liniștea pe care eu nu am avut-o niciodată.

Uneori mă întreb: Oare voi reuși vreodată să ies din acest cerc vicios? Sau suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri la nesfârșit?