Captivă în Propria Mea Casă: Povestea Anei între Frică și Libertate

— Ana, unde ai fost? De ce ai întârziat? Vocea lui Radu răsuna ca un ecou rece în holul mic al apartamentului nostru din Drumul Taberei. Mâinile îmi tremurau ușor pe sacoșa cu pâine, iar inima îmi bătea nebunește. Era doar ora șapte seara, dar pentru el orice minut peste ora stabilită era o trădare.

— Am stat la coadă la farmacie, i-am răspuns încet, evitând să-l privesc în ochi. Știam deja ce urma: o serie de întrebări, suspiciuni, reproșuri.

— Să nu mai faci asta! Să nu mai pierzi vremea aiurea! Știi bine că trebuie să fim economi, nu avem bani de aruncat pe prostii! Și, apropo, să nu uiți să-mi dai salariul tău mâine dimineață, a adăugat el cu o voce tăioasă.

Așa începea fiecare lună de când ne-am căsătorit. Aveam 24 de ani când am spus „da” în fața altarului, visând la o viață plină de iubire și încredere. Radu părea bărbatul perfect: muncitor, grijuliu, mereu cu o vorbă bună pentru mama mea, Ileana. Dar după nuntă, lucrurile s-au schimbat. La început subtil: „Hai să punem banii la comun, dragă, așa e normal într-o familie.” Apoi tot mai apăsat: „Dă-mi cardul tău, eu mă ocup de facturi.”

La început nu am văzut nimic greșit. Crescusem într-o familie unde tata aducea banii acasă și mama îi administra. Dar la noi era altfel: eu munceam la supermarket, el la o firmă de construcții. Salariile noastre abia ne ajungeau pentru chirie și mâncare. Dar Radu voia mereu să știe fiecare leu pe ce se duce.

— Ana, ai cheltuit 30 de lei pe cafea cu colega ta? Ce nevoie ai tu de prietene? Nu vezi că ne trebuie bani pentru facturi?

Încet-încet, am început să mă izolez. Nu mai ieșeam cu nimeni, nu mai vorbeam cu sora mea, Simona, decât pe ascuns. Odată, când am primit un mesaj de la ea, Radu mi-a cerut telefonul:

— Ce tot vorbești cu Simona? Nu-ți ajunge că ai familie aici?

Am simțit cum zidurile apartamentului nostru devin tot mai strâmte. Nu mai aveam voie să merg nicăieri fără să-i spun unde sunt. Orice decizie trebuia aprobată de el: hainele pe care le cumpăr, mâncarea pe care o gătesc, chiar și timpul petrecut la duș.

Într-o seară, după ce am plâns în baie ca să nu mă audă, am sunat-o pe mama:

— Mamă, nu mai pot… simt că mă sufoc aici.

— Ana, dragă, poate exagerezi… Radu e un băiat bun, doar vrea să vă fie bine. Poate ar trebui să fii mai răbdătoare.

Am închis telefonul cu un nod în gât. Nimeni nu părea să mă creadă sau să mă asculte cu adevărat. Toți vedeau doar fața zâmbitoare a lui Radu din poze și din vizitele scurte de duminică.

Anii au trecut și am început să mă pierd pe mine însămi. Nu mai știam cine sunt fără aprobarea lui Radu. Îmi era frică să spun ce gândesc sau ce simt. Mă trezeam noaptea cu inima strânsă de teamă că am făcut ceva greșit.

Într-o zi, la serviciu, colega mea Mirela m-a tras deoparte:

— Ana, tu ești bine? Pari tot timpul tristă… Dacă ai nevoie să vorbești cu cineva…

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată după mult timp, cineva chiar mă vedea. Am început să-i povestesc frânturi din viața mea: cum nu am voie să țin bani la mine, cum orice decizie e controlată de Radu.

— Ana, asta nu e normal! Nu trebuie să trăiești așa! Ai încercat să vorbești cu cineva? Poate cu un psiholog?

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Seara următoare, când Radu a venit acasă nervos că nu găsise ciorba preferată pe masă, am simțit pentru prima dată un val de revoltă:

— Nu sunt servitoarea ta! Și eu muncesc toată ziua!

A urmat o ceartă cumplită. Radu a trântit ușa și a plecat. Am rămas singură în apartament, tremurând de frică și rușine. Dar ceva se schimbase în mine. Pentru prima dată mi-am dorit să plec.

Am început să pun deoparte câte 10 lei din restul cumpărăturilor. Îi ascundeam într-o cutie veche de pantofi sub pat. În fiecare zi visam la momentul când voi avea destui bani ca să pot pleca.

Într-o seară, Simona m-a sunat din nou:

— Ana, dacă ai nevoie de ajutor… vino la mine! Nu trebuie să treci singură prin asta.

După încă o ceartă violentă cu Radu — de data asta pentru că am uitat să-i spăl cămașa preferată — mi-am făcut curaj și am fugit la Simona. Am lăsat totul în urmă: hainele mele, amintirile din apartamentul nostru mic și chiar și cutia cu bani strânși cu atâta grijă.

La început mi-a fost greu. M-am simțit vinovată că l-am părăsit pe Radu. Mama încă îmi spunea la telefon:

— Poate ar trebui să te întorci… lumea ce-o să zică?

Dar Simona m-a susținut mereu:

— Ana, tu meriți să fii liberă! Să fii fericită!

Am început terapie și încet-încet am învățat să mă redescopăr. Să iau decizii pentru mine însămi. Să nu-mi mai fie frică de fiecare pas pe care îl fac.

Astăzi încă lupt cu umbrele trecutului. Încă mă trezesc uneori noaptea speriată că Radu va apărea la ușă. Dar știu că nu mai sunt singură.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc încă în teroare tăcută? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?