Casa promisă și adevărul ascuns: Povestea unei familii destrămate

— Nu pot să cred, mamă! Cum adică divorțezi de tata? Ai așteptat să mă mărit ca să-mi spui asta?
Vocea mi se frânge în timp ce mă uit la mama, care stă pe marginea patului din camera mea veche, cu ochii roșii de plâns. Tocmai mă întorsesem din luna de miere cu Vlad, soțul meu, și încă nu apucasem să despachetez bagajele. În mintea mea, totul trebuia să fie simplu: urma să ne mutăm în casa copilăriei mele, așa cum ne promisese mama înainte de nuntă. Dar acum, întreaga mea lume părea să se prăbușească.

— Nu am vrut să-ți stric bucuria nunții, Ilinca, îmi spune mama cu voce stinsă. Am tras cât am putut, dar nu mai merge. Eu și tata tău… nu mai suntem de mult un cuplu.

Îmi simt obrajii arzând de furie și neputință. Vlad intră în cameră și ne privește pe amândouă, fără să știe ce să spună. Îi văd privirea: e îngrijorat, dar încearcă să nu intervină. Întotdeauna a fost diplomat, dar acum simt că am nevoie de el să fie de partea mea.

— Și casa? întreb eu, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Ce se întâmplă cu casa?

Mama oftează adânc și își freacă mâinile nervos.

— Ilinca, casa asta e pe numele amândurora. Dacă divorțăm… nu știu ce va fi. Poate va trebui s-o vindem. Sau… poate tata va vrea partea lui.

Mă simt trădată. Toată copilăria mea e legată de pereții aceștia: mirosul de cozonac iarna, serile când tata mă ajuta la teme, certurile lor pe care le auzeam prin pereți. Și acum, totul se destramă.

— Dar mi-ai promis! Ai spus că după nuntă ne dai casa! Vlad și cu mine am făcut planuri…

Mama începe să plângă în hohote. Mă simt vinovată pentru că o văd așa, dar nu pot să nu mă gândesc la mine. Vlad pune mâna pe umărul meu.

— Ilinca, hai să vorbim cu tata. Poate găsim o soluție.

Coborâm amândoi în sufragerie, unde tata stă cu ochii în televizor, dar știu că nu urmărește nimic. Când intrăm, își drege glasul și își aprinde o țigară.

— Am auzit că ați vorbit cu maică-ta… spune el fără să se uite la noi.

— Tata, ce se întâmplă cu casa? întreb direct.

Tata oftează și își trece mâna prin părul grizonat.

— Ilinca, eu nu vreau scandal. Dar dacă divorțăm… trebuie să împărțim totul. Nici eu nu vreau să plec cu mâna goală după o viață întreagă de muncă.

Simt cum mi se strânge stomacul. Vlad mă strânge de mână.

— Domnule Popescu, poate găsim o cale să rămână casa la Ilinca și noi vă despăgubim partea dumneavoastră în timp…

Tata ridică din umeri.

— Nu știu, Vlad. Nu vreau să vă pun piedici, dar nici nu pot renunța la tot.

Seara aceea a fost începutul unui coșmar care a durat luni întregi. Mama și tata au început să se certe pe față, fiecare acuzându-l pe celălalt că a distrus familia. Eu eram prinsă la mijloc, încercând să fiu sprijin pentru amândoi și să-mi salvez căsnicia abia începută. Vlad încerca să mă liniștească, dar tensiunea dintre noi creștea pe zi ce trece.

Într-o zi, mama a venit la noi acasă cu o valiză mică și ochii umflați de plâns.

— Ilinca, nu mai pot sta acolo. Tata tău a adus-o pe… Mariana acasă. Deja! Nici nu am semnat actele…

Am rămas fără cuvinte. Mariana era colega lui tata de la serviciu, o femeie despre care mama glumea mereu că „stă prea mult pe lângă el”.

— Mamă… unde o să stai?

— La sora mea o vreme. Dar tu… tu ce faci cu Vlad? V-ați găsit ceva?

Adevărul era că nu găsisem nimic. Toate planurile noastre depindeau de acea casă: era aproape de serviciu, aproape de grădinița unde visam să ducem copiii noștri într-o zi. Acum trebuia să luăm totul de la zero.

Într-o seară târzie, după ce mama a plecat la mătușa mea și Vlad s-a dus la culcare supărat după încă o ceartă despre bani și viitor, am rămas singură în bucătărie cu gândurile mele.

„De ce trebuie să plătesc eu pentru greșelile lor? De ce promisiunile părinților devin poveri pentru copiii lor?”

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la tata: „Ilinca, hai să vorbim. Nu vreau să te pierd.”

M-am dus la el cu inima strânsă. M-a întâmpinat în pragul casei copilăriei mele — casa care acum părea străină.

— Ilinca, știu că e greu pentru tine. Dar și pentru mine e greu. N-am vrut niciodată să ajungem aici…

— Tata… eu doar vreau liniște. Vreau să pot construi ceva cu Vlad fără să simt că totul se prăbușește sub mine.

Tata s-a uitat lung la mine.

— Poate că ar trebui să vindem casa și fiecare să-și vadă de viața lui…

Cuvintele lui au fost ca un pumn în stomac. Am ieșit din casă fără să mai spun nimic. Pe drum spre blocul nostru mic din cartierul vecin, m-am gândit la toate sacrificiile făcute de părinții mei pentru mine — și la cât de ușor se poate destrăma totul când adevărul iese la iveală prea târziu.

Au trecut luni până când părinții mei au reușit să finalizeze divorțul și casa a fost scoasă la vânzare. Eu și Vlad am reușit cu greu să strângem un avans pentru un apartament mic, dar relația noastră a avut mult de suferit din cauza stresului și dezamăgirii.

Acum privesc în urmă și mă întreb: oare câte familii trăiesc aceeași poveste? Oare câți copii devin victimele promisiunilor nerespectate ale părinților lor? Și dacă ar fi să aleg din nou… aș mai avea curajul să cred în promisiuni?