La răscruce: Povestea Luciei, a lui Marian și a alegerilor care dor

— Nu pot, Lucia, nu sunt pregătit! vocea lui Marian răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și mirosul de pâine prăjită arsă. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar ochii mi se umplu de lacrimi. Nu e prima dată când avem discuția asta, dar azi simt că mă prăbușesc.

— Dar nu e vorba doar despre tine! îi răspund printre dinți, încercând să-mi stăpânesc furia. E vorba despre noi. Despre copilul nostru!

Marian își trece mâna prin păr, evitându-mi privirea. — Mama zice că nu are rost să ne grăbim. Că putem să… vedem cum merge.

Îl întrerup, simțind cum mă sufoc: — Mama ta? Dar tu ce zici, Marian? Tu ce vrei?

Tace. Și tăcerea lui doare mai tare decât orice cuvânt. În mintea mea se derulează toate momentele în care am crezut că suntem o echipă. Că orice ar fi, vom fi împreună. Dar acum, când viața noastră chiar se schimbă, Marian se ascunde după fustele mamei lui.

Am 27 de ani și nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge aici: să mă rog de bărbatul pe care îl iubesc să-și asume responsabilitatea pentru copilul nostru. Să mă simt ca o povară în propria viață.

Seara, la masa lor de familie, atmosfera e tăioasă. Doamna Stancu, mama lui Marian, mă privește cu răceală peste ochelari.

— Lucia, dragă, nu te grăbi cu nunta. Marian are un job abia început, tu încă nu ai contract stabil… Copilul poate aștepta. Sunt atâtea soluții moderne acum…

Simt cum obrajii mi se înroșesc. Domnul Stancu, tatăl lui Marian, bate cu pumnul în masă:

— Ajunge! Copilul nu e o rușine! Dacă voi nu sunteți în stare să vă asumați, eu mă ocup! Lucia, ai sprijinul meu.

Îl privesc cu recunoștință și rușine în același timp. Nu vreau milă. Vreau doar ca Marian să fie lângă mine.

După cină, Marian mă conduce acasă. Merge tăcut pe lângă mine pe trotuarul ud de ploaie.

— Lucia… Nu știu dacă pot să fiu tată. Nu știu dacă pot să fiu soț. Mă simt prins între tine și ai mei… între ce vreau și ce trebuie.

Mă opresc și îl privesc drept în ochi:

— Marian, eu nu pot aștepta la nesfârșit să te hotărăști. Copilul ăsta vine pe lume fie că tu vrei sau nu. Eu am ales deja.

În noaptea aceea plâng până adorm. Mama mă sună dimineața devreme:

— Luci, vino acasă la noi câteva zile. Nu trebuie să treci singură prin asta.

Mă întorc în apartamentul părinților mei din Pitești. Tata e tăcut, dar mă mângâie pe cap când trece pe lângă mine. Mama gătește tot ce-mi place și încearcă să mă facă să râd.

Dar nu pot uita privirea pierdută a lui Marian. Nici vorbele mamei lui: „Sunt atâtea soluții moderne acum…”.

Într-o seară, primesc un mesaj de la el: „Îmi pare rău că te-am rănit. Nu știu ce să fac.”

Îi răspund după mult timp: „Nu trebuie să faci nimic pentru mine. Dar pentru copilul tău?”

Trec zilele greu. Prietenele mele mă sună, unele mă sfătuiesc să-l las baltă pe Marian, altele îmi spun că poate are nevoie de timp. Dar timpul doare.

Într-o duminică, Marian vine la noi acasă. Tata îl primește cu răceală:

— Dacă ai venit să-i spui iar Luciei că nu ești pregătit, mai bine pleacă.

Marian își strânge palmele transpirate și se uită la mine:

— Lucia… Vreau să încerc. Nu știu dacă voi fi cel mai bun tată sau soț, dar vreau să încerc pentru tine și pentru copil.

Simt cum mi se rupe un nod din piept. Dar nu pot uita cât de singură m-am simțit.

— Marian, nu vreau promisiuni goale. Vreau fapte. Vreau să fii aici când am nevoie de tine, nu doar când te simți vinovat.

Mama îl privește cu blândețe:

— Bine ai venit în familie, Marian. Dar ține minte: copiii nu au nevoie doar de numele tatălui pe certificat.

Lunile trec greu. Merg la controale singură sau cu mama mea. Marian vine uneori, alteori lipsește fără explicații. Încerc să nu-l judec prea aspru — știu că nici el nu a fost pregătit pentru asta.

Când se naște fetița noastră, Ana-Maria, Marian plânge lângă mine în spital:

— Mulțumesc că nu m-ai lăsat să fug.

Dar viața nu devine mai ușoară peste noapte. Certurile continuă: despre bani, despre lipsa timpului, despre oboseală și frustrări.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Marian care a uitat din nou să ia lapte praf pentru Ana-Maria, mă privesc în oglindă și mă întreb:

„Oare cât trebuie să lupți pentru dragoste? Și când devine lupta asta doar o formă de supraviețuire?”

Poate că fiecare dintre noi are o răscruce în viață unde trebuie să aleagă între ceea ce vrea și ceea ce poate duce cu adevărat.