Sergiu, băiatul cu părul de argint – între miracol și stigmat

— Ce-ai făcut, Irina? Cum să aibă copilul ăsta părul alb ca zăpada? Nu vezi că râde lumea de noi?
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine caldă. Țineam în brațe un ghemotoc firav, cu pielea rozalie și părul ca spuma laptelui, argintiu, strălucitor. Sergiu. Copilul meu. Minunea mea. Sau, după cum avea să spună lumea, blestemul meu.

Nu-mi amintesc să fi plâns vreodată atât de mult ca în primele zile după naștere. Nu de durere fizică, ci de frică. Frica aceea care te apasă pe piept și nu te lasă să respiri. Soțul meu, Vlad, mă privea cu ochi goi, evitând să-l țină pe Sergiu în brațe.

— E al meu? a întrebat într-o seară, cu voce joasă, când credea că dorm.

M-am prefăcut că nu aud. Cum să-i explic că nu există alt bărbat? Că nu există niciun secret? Că tot ce s-a întâmplat a fost un miracol genetic, o întâmplare rară pe care nici medicii nu știau să o explice?

A doua zi, când am ieșit cu Sergiu la plimbare prin sat, privirile oamenilor m-au străpuns ca niște ace. Vecina de peste drum, tanti Maria, a șoptit ceva la urechea soțului ei și s-a uitat lung la noi. Copiii au început să râdă și să arate cu degetul:

— Uite-l pe Moș Crăciun mic!

Am grăbit pasul, cu inima cât un purice. În fiecare zi era la fel. Oamenii nu mă întrebau direct, dar simțeam întrebările lor ca pe niște lovituri: „Cu cine seamănă copilul?”, „N-ai avut pe nimeni în familie cu părul alb?”

Mama a început să mă evite. Nu mai venea la noi decât rar și atunci doar ca să-mi spună ce rușine i-am adus.

— O să ajungi de râsul satului! Ce-or să zică oamenii? Că Vlad nu-i tatăl lui Sergiu! Că ai umblat cu altul!

Vlad s-a închis tot mai mult în el. Seara stătea la televizor sau pleca la bar cu băieții. Nu mai vorbea cu mine decât despre lucruri banale: facturi, cumpărături, vreme.

Într-o noapte, l-am găsit plângând pe hol. M-am apropiat încet.

— Vlad…

— Nu pot, Irina… Nu pot să-l privesc fără să mă întreb… De ce noi? De ce el?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Sergiu dormea liniștit în pătuțul lui, fără să știe că lumea îl respinge înainte să apuce să spună primul cuvânt.

Au trecut luni. Am mers la medici din oraș, apoi la Cluj. Toți spuneau același lucru: „Este sănătos. Probabil o formă rară de albinism sau o mutație genetică. Nu e nimic grav.” Dar pentru satul nostru mic din Bistrița-Năsăud era o anomalie. O pată pe obrazul familiei.

Într-o zi, la biserică, preotul a făcut o aluzie în predică:

— Să ne rugăm pentru cei care poartă semnele Domnului pe trupurile lor… Să nu judecăm, dar nici să nu uităm că păcatul se plătește uneori prin copii.

Am ieșit din biserică tremurând. Oamenii mă priveau cu milă sau cu suspiciune. Nimeni nu voia să se apropie prea mult de noi.

Singura care a rămas lângă mine a fost sora mea mai mică, Ana. Ea l-a iubit pe Sergiu din prima clipă.

— E cel mai frumos copil pe care l-am văzut! Părul lui e ca o rază de lună! Nu-i lăsa pe ceilalți să-ți otrăvească sufletul!

Dar sufletul meu era deja otrăvit. Într-o zi, am cedat nervos. Am început să țip la Vlad:

— Dacă nu poți să-l iubești pe Sergiu așa cum e, atunci pleacă! Nu vreau să crească simțindu-se vinovat că s-a născut altfel!

Vlad a plecat pentru câteva zile la părinții lui. M-am simțit singură ca niciodată.

În acele nopți lungi și reci am stat cu Sergiu în brațe și i-am promis:

— N-o să te las niciodată singur. O să lupt pentru tine până la capăt!

Când Vlad s-a întors, avea ochii roșii și fața trasă.

— Iartă-mă… Sunt slab… Dar vreau să încerc… Vreau să fiu tatăl lui Sergiu…

A fost un început greu. Vlad a început să-l țină în brațe, să-i citească povești. Încet-încet, dragostea a crescut între ei.

Dar satul nu uita ușor. La grădiniță, copiii îl tachinau pe Sergiu:

— Bâtrânelule! Fantomă!

Educatoarea m-a chemat la discuții:

— Doamnă Popescu, poate ar fi bine să-l duceți la o grădiniță din oraș… Aici copiii sunt răutăcioși…

Am refuzat. Nu voiam să fugim toată viața.

Într-o zi am organizat o serbare la căminul cultural și l-am îmbrăcat pe Sergiu într-un costum popular alb ca neaua. A recitat o poezie despre curaj și acceptare. La final, toată lumea a aplaudat. Am văzut lacrimi în ochii unor vecine care până atunci mă ocoleau.

A fost primul pas spre vindecare.

Anii au trecut greu. Dar Sergiu a crescut frumos – sensibil, inteligent și bun. Părul lui argintiu a devenit semnul lui distinctiv. Unii au început chiar să spună că aduce noroc.

Astăzi încă mai simt priviri ciudate când mergem împreună prin sat sau la oraș. Dar am învățat că dragostea de mamă poate muta munții din loc.

Mă întreb uneori: câți copii ca Sergiu sunt respinși doar pentru că sunt diferiți? Când vom învăța oare să iubim fără condiții? Poate povestea noastră va deschide ochii cuiva…