Ultima Lumină din Camera Copilului
— Nu-l mai simt, Maria! Nu-l mai simt! am strigat, cu vocea spartă, în timp ce țineam trupul mic al lui Radu la piept. Era ora două noaptea, iar camera lui era scăldată într-o lumină palidă, tremurândă, de la veioza cu ursuleți. Maria, soția mea, a intrat val-vârtej, cu ochii umflați de somn și panică.
— Ce s-a întâmplat? Ce are? a întrebat ea, aproape șoptind, de parcă ar fi vrut să nu trezească nenorocirea.
Cu doar câteva ore înainte, Radu râdea cu surioara lui, Ilinca, alergând prin sufragerie. Avea doar un an și jumătate, dar umplea casa cu o energie pe care niciun adult nu o putea egala. Acum, pielea lui era rece și palidă, iar respirația abia perceptibilă. Am sunat la 112 cu mâinile tremurânde, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Fiecare secundă părea o eternitate.
Ambulanța a venit repede, dar drumul până la spital a fost un coșmar. Maria plângea în tăcere, strângându-mi mâna până la durere. Ilinca a rămas acasă cu mama Mariei, fără să știe că lumea ei urma să se schimbe pentru totdeauna.
La spital, medicii s-au mișcat repede. L-am văzut pe doctorul Popescu, un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu ochi obosiți dar calzi, încercând să ne liniștească.
— Vom face tot ce putem. Dar trebuie să vă pregătiți pentru orice… boala a evoluat foarte rapid.
Nu înțelegeam nimic. Cum adică boala? Radu fusese sănătos până atunci. În mintea mea se derulau imagini cu el alergând prin parc, râzând la glumele mele proaste. Nu putea fi adevărat.
Orele au trecut greu. Maria s-a prăbușit pe un scaun din sala de așteptare și a început să se roage în șoaptă. Eu mă plimbam ca un leu în cușcă, încercând să găsesc o explicație. Vinovăția mă rodea: dacă nu i-am dat destulă atenție? Dacă am ratat vreun semn? Dacă… dacă…
La răsăritul soarelui, doctorul Popescu a venit spre noi cu capul plecat. Nu a trebuit să spună nimic. Maria a țipat și s-a agățat de mine, iar eu am simțit cum tot universul meu se prăbușește.
— Îmi pare rău… am făcut tot ce am putut…
Nu-mi amintesc cum am ajuns acasă. Ilinca ne aștepta la ușă cu ochii mari și speriați.
— Unde e Radu? De ce plângeți?
Maria a fugit în dormitor și s-a încuiat acolo zile întregi. Eu am rămas cu Ilinca, încercând să-i explic ceva ce nici eu nu puteam înțelege.
— Radu e acum un îngeraș…
— Dar îngerii nu se mai întorc niciodată?
Întrebarea ei m-a sfâșiat. Cum să-i explici unui copil de patru ani că fratele ei nu se va mai întoarce niciodată?
Zilele au trecut greu. Maria nu vorbea cu mine decât monosilabic. Mama ei mă acuza pe furiș că nu am fost destul de atent. Tata îmi spunea să fiu tare pentru familie, dar eu mă simțeam gol pe dinăuntru.
Într-o seară, după ce Ilinca a adormit strâns ținând jucăria preferată a lui Radu, am intrat în camera lui. Jucăriile erau încă pe rafturi, pătuțul neatins. Am căzut în genunchi și am plâns ca un copil.
Maria m-a găsit acolo și pentru prima dată după mult timp mi-a vorbit cu adevărat:
— Crezi că e vina noastră?
— Nu știu… Poate… Poate că viața e doar nedreaptă uneori.
— Nu pot trăi fără el…
Am luat-o în brațe și am plâns împreună până dimineața.
Familia noastră s-a schimbat pentru totdeauna. Prietenii au început să ne evite; nu știau ce să spună. La serviciu eram absent, iar șeful mi-a sugerat să iau concediu medical. Maria a început să meargă la psiholog; eu refuzam orice ajutor.
Într-o zi, Ilinca mi-a adus o poză desenată: ea, eu și Maria ținându-ne de mână sub un curcubeu. În colț era și Radu, zâmbind.
— Să nu-l uităm niciodată pe Radu, tati!
Atunci am realizat că trebuie să mergem mai departe pentru ea. Să nu-l uităm pe Radu, dar să nu ne pierdem nici pe noi.
Au trecut luni de zile până când Maria și cu mine am reușit să vorbim din nou despre viitor. Încet-încet am început să reconstruim ceea ce rămăsese din familia noastră.
Dar rana nu se va vindeca niciodată complet. În fiecare zi mă întreb: oare puteam face ceva diferit? Oare vom reuși vreodată să fim din nou fericiți?
Poate că nu există răspunsuri simple la astfel de întrebări. Dar știu sigur că dragostea pentru copiii noștri ne va ține mereu împreună — chiar și atunci când unul dintre ei nu mai e lângă noi.
Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de pierderi și cum reușim să găsim puterea de a merge mai departe? E vreodată posibil să ierți viața pentru ceea ce ți-a luat?