Cheile casei: Povestea unei iubiri încercate între două femei și un bărbat prins la mijloc

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot! Dacă nu îi spui mamei tale să nu mai vină zilnic peste noi, eu plec!
Vocea Irinei răsuna ca un ecou în bucătăria mică, cu miros de cafea și pâine prăjită. Era a treia oară săptămâna asta când izbucnea. Eu stăteam la masă, cu mâinile strânse în jurul unei cești goale, incapabil să-i răspund.

Mama, Maria, tocmai plecase. Lăsase în urmă mirosul ei de parfum ieftin și o atmosferă tăioasă. Îmi amintesc cum, cu doar o oră înainte, intrase pe ușă fără să bată, cu o sacoșă de cumpărături și cu o listă de reproșuri pentru Irina: „Iar nu ai șters praful pe dulapuri? Și ce-i cu supa asta? Eu făceam altfel când era Radu mic…”

Irina își mușca buzele, încercând să nu răspundă. Eu mă uitam la ele ca la două planete care se ciocnesc. Știam că trebuie să fac ceva, dar nu aveam curaj. Crescusem cu ideea că familia e sfântă, că mama trebuie respectată orice ar fi. Dar Irina era soția mea, femeia pe care am ales-o să-mi fie alături.

Totul a început după ce tata a murit. Mama nu mai suporta singurătatea și găsea mereu motive să vină la noi: ba că s-a stricat televizorul, ba că are nevoie de ajutor la cumpărături, ba că îi e dor de mine. La început, Irina a fost înțelegătoare. Dar vizitele s-au transformat în invazii zilnice. Mama critica tot: cum gătește Irina, cum arată casa, cum ne creștem fetița, pe Ana.

Într-o zi, când am rămas acasă pe motiv de boală – o răceală urâtă care m-a ținut la pat – am văzut cu ochii mei ce înseamnă să fii „gazda” mamei mele. Maria intra fără să bată, deschidea dulapurile, comenta la fiecare detaliu. Irina încerca să-și vadă de treabă, dar ochii ei spuneau totul: oboseală, frustrare, neputință.

— Radu, tu nu vezi? Nu vezi că nu mai avem intimitate? Că nu mai suntem o familie? Că suntem doar niște chiriași în propria noastră casă?
Irina plângea în fiecare seară după ce mama pleca. Eu mă simțeam vinovat. Îmi iubeam mama, dar și pe Irina. Nu voiam să rănesc pe nimeni.

Într-o seară, după ce Ana adormise, Irina a izbucnit:
— Dacă nu pui limite, eu nu mai pot! Nu vreau ca Ana să crească într-o casă unde bunica decide totul!

Am încercat să vorbesc cu mama:
— Mamă, poate ar fi bine să ne anunți înainte să vii… Să ne dai un telefon…
Ea s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă:
— Cum adică? Eu sunt mama ta! Am crescut copilul ăsta (arătând spre mine), am muncit o viață! Acum mă dați afară?

M-am simțit ca un trădător. Mama a început să plângă și ea. S-a plâns surorii mele, Loredana, care m-a sunat imediat:
— Ce-i cu tine? Cum poți să-i faci asta mamei? Ea n-are pe nimeni!

Irina s-a închis și mai tare în ea. Vorbeam tot mai puțin. Ana simțea tensiunea și mă întreba:
— Tati, de ce mami plânge?

Într-o zi, când am ajuns acasă mai devreme de la serviciu, am găsit-o pe mama certând-o pe Irina pentru că îi dăduse Anei biscuiți înainte de masă. Irina tremura de nervi.
— Ajunge! — a țipat ea. — Ieșiți amândouă din bucătărie!
Mama a ieșit trântind ușa. Eu am rămas blocat.

Seara aceea a fost decisivă. Irina mi-a spus:
— Ori suntem noi o familie și punem limite, ori eu plec cu Ana la ai mei.
Am stat toată noaptea pe balcon, fumând și gândindu-mă la copilăria mea: la serile când mama mă aștepta cu ciorbă caldă și la sacrificiile ei. Dar și la promisiunea făcută Irinei când ne-am căsătorit: „Tu ești familia mea acum.”

A doua zi am luat o decizie grea. Am schimbat yala de la ușă și i-am dat mamei o cheie nouă – una care mergea doar când era cineva acasă.
— Mamă, te rog… Trebuie să ne respecți intimitatea. Te iubim, dar avem nevoie de spațiul nostru.
Maria a plâns mult. Nu mi-a vorbit două săptămâni.
Irina a început să zâmbească din nou. Ana a redevenit veselă.

Dar rana rămâne: între mine și mama s-a ridicat un zid invizibil. Încerc să-l dărâm cu răbdare și vorbe bune.

Uneori mă întreb: oare poți fi un fiu bun și un soț bun în același timp? Sau trebuie mereu să alegi între cei pe care îi iubești cel mai mult?
Ce ați fi făcut voi în locul meu?