Întoarcerea Acasă: Povara Unei Familii Frânte
— Ce cauți aici, Radu? De ce te-ai întors? Vocea Irinei răsuna tăios în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea, cu ochii roșii de nesomn, încercând să găsesc un răspuns care să nu doară. Dar orice aș fi spus, știam că nu va fi de ajuns.
M-am întors acasă după cinci ani petrecuți în Cluj, unde am încercat să-mi construiesc o viață. Am eșuat. Am pierdut slujba, iubita m-a părăsit, iar prietenii s-au risipit ca fumul. Când am sunat-o pe Irina, vocea ei părea caldă, dar acum realizez că era doar politețe. Vlad, cumnatul meu, nu a spus nimic atunci când am intrat cu bagajele în apartamentul lor din cartierul Titan. Doar m-a privit lung, ca pe un străin.
Primele zile au fost tăcute. Mă simțeam ca un musafir nedorit, dar încercam să nu deranjez. Îmi căutam de lucru, găteam uneori, spălam vasele. Dar tensiunea plutea în aer. Într-o seară, l-am auzit pe Vlad vorbind la telefon în sufragerie:
— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot cu el aici! Parcă nici nu mai e casa mea…
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am vrut să plec, dar nu aveam unde. Mama noastră murise acum trei ani, iar tata… tata nu mai vorbește cu noi de când s-a recăsătorit. Irina era tot ce aveam.
Într-o sâmbătă dimineață, Vlad a izbucnit. Erau la masă, iar eu tocmai intrasem să-mi fac ceai.
— Nu mai suport! Radu, tu realizezi că ne-ai dat viața peste cap? Irina nu mai e ea însăși de când ai venit! Nu avem intimitate, nu avem liniște!
Irina a încercat să-l calmeze:
— Vlad, te rog… E fratele meu! Nu are unde să meargă.
— Și ce? Eu ce sunt? Un străin în casa mea?
Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns ca un copil. Mă simțeam vinovat pentru tot: pentru moartea mamei, pentru divorțul părinților, pentru nefericirea Irinei. Știam că Vlad are dreptate. Eram o povară.
În zilele următoare, certurile s-au întețit. Irina era prinsă la mijloc. O vedeam cum se stinge pe zi ce trece. Într-o seară, când Vlad a plecat trântind ușa, am găsit-o plângând în baie.
— Iartă-mă, Radu… Nu știu ce să fac…
Am îmbrățișat-o și am simțit cât de fragilă e. Mi-am promis că voi pleca imediat ce găsesc ceva de muncă.
Dar Vlad nu a mai avut răbdare. Într-o zi, a venit acasă cu o valiză și i-a spus Irinei că vrea divorț.
— Nu mai pot trăi așa! Ori el pleacă, ori eu!
Irina a rămas mută. Eu am încercat să intervin:
— Vlad, te rog… Nu vreau să vă stric familia…
— Prea târziu! Ai făcut-o deja!
A doua zi Vlad a plecat la părinții lui. Irina nu a ieșit din cameră toată ziua. Eu am stat pe hol, cu capul în mâini, încercând să găsesc o soluție.
Au trecut două săptămâni de atunci. Irina nu vorbește cu mine decât monosilabic. Vlad nu răspunde la telefon. M-am angajat la un supermarket din apropiere și caut chirie, dar salariul abia îmi ajunge pentru mâncare.
Mă întreb mereu: dacă nu m-aș fi întors acasă, ar fi fost ei fericiți? Sunt eu vinovat pentru destrămarea familiei lor sau doar am scos la iveală problemele care existau deja? Oare câți dintre noi nu suntem prizonierii unor alegeri făcute din disperare?
Poate că uneori dragostea de familie nu e suficientă ca să repare tot ce s-a rupt. Dar dacă nu avem familie, ce ne mai rămâne?
Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum poți repara ceva ce pare iremediabil?