Tăcerea dintre noi: Cum am pierdut legătura cu nepoata mea

— Bunico, promit că te sun mâine! mi-a spus Ilinca, cu vocea ei caldă, la telefon, într-o seară de martie. Am zâmbit, deși inima îmi era deja strânsă de dor. Mâinele acela nu a mai venit niciodată. Au trecut săptămâni, apoi luni, iar telefonul a rămas mut. În fiecare dimineață mă trezeam cu speranța că voi auzi sunetul acela familiar, dar tot ce primeam era tăcere.

Nu înțelegeam. Ilinca fusese mereu sufletul meu pereche, copilul care venea la mine după școală, care îmi povestea totul, care râdea cu mine la glumele mele vechi și mă îmbrățișa strâns când îi era greu. De când se mutase cu părinții ei în București, distanța părea să ne apropie și mai mult. Dar acum… ceva se schimbase.

Am încercat să o sun. De fiecare dată răspundea robotul: „Numărul apelat nu poate fi contactat.” Am scris mesaje pe WhatsApp, am trimis poze cu pisica mea, cu prăjiturile pe care le făceam special pentru ea. Niciun răspuns. Am început să mă întreb dacă nu cumva făcusem eu ceva greșit.

Într-o zi, am prins curaj și am sunat-o pe Mirela, nora mea. Vocea ei era rece, distantă:

— Bună ziua, doamnă Maria. Ce s-a întâmplat?
— Mirela, nu știu ce se întâmplă cu Ilinca. Nu-mi răspunde la telefon, nu-mi scrie… E bine?
— E ocupată cu școala și cu prietenii. Are 17 ani, e normal să fie mai retrasă.

Am simțit un nod în gât. Mirela nu fusese niciodată apropiată de mine, dar nici nu-mi vorbise vreodată atât de sec. Am încercat să insist:

— Dacă am făcut ceva greșit… te rog să-mi spui.
— Nu e nimic personal. Vă rog să nu mai insistați. O să vă caute ea când va avea timp.

A închis brusc. Am rămas cu telefonul în mână și cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am simțit ca un copil pedepsit pe nedrept.

Zilele au trecut greu. Prietenele mele din bloc mă întrebau de Ilinca și eu le mințeam că e ocupată cu bacalaureatul. În realitate, nu știam nimic despre ea. Seara mă uitam la pozele noastre vechi: Ilinca la 5 ani, cu părul prins în două codițe, râzând la soare; Ilinca la serbarea de Crăciun; Ilinca adolescentă, cu ochii ei mari și visători.

Într-o sâmbătă ploioasă, fiul meu, Vlad, a venit pe neașteptate la mine. Nu mai fusese de luni bune.

— Mamă, trebuie să vorbim.
— Vlad, ce se întâmplă? De ce nu mă lasă Mirela să vorbesc cu Ilinca?

Vlad a oftat adânc și s-a așezat la masă. Avea cearcăne adânci și părea obosit peste măsură.

— Mamă… Mirela crede că o influențezi pe Ilinca împotriva ei.
— Cum adică? Eu? Eu doar o iubesc!
— Știu… dar ai spus lucruri despre ea… despre cum își crește copiii…

Mi-am amintit discuția aceea veche, când îi spusesem Ilincăi că mi se pare că mama ei e prea strictă cu ea. Nu crezusem că va ajunge la urechile Mirelei.

— Vlad, eu doar am vrut să o liniștesc pe Ilinca! Plângea mereu că nu are voie să iasă cu prietenii…
— Știu… dar Mirela s-a simțit trădată. Și acum vrea să pună o distanță între voi.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. O vorbă spusă din dragoste se transformase într-o prăpastie între mine și copilul pe care îl iubeam cel mai mult pe lume.

— Vlad… te rog… vorbește tu cu ea! Spune-i că îmi e dor de ea!
— O să încerc… dar nu promite nimic.

A plecat repede, lăsându-mă singură cu gândurile mele. În acea noapte n-am putut dormi deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră și m-am rugat la Dumnezeu să-mi dea putere.

Au trecut încă două luni fără niciun semn de la Ilinca. Într-o zi am primit un plic pe care scria „Pentru bunica”. L-am deschis tremurând:

„Bunico,
Îmi pare rău că nu ți-am scris până acum. Mama nu vrea să vorbesc cu tine pentru că spune că mă răsfeți prea mult și că nu înțelegi cât de greu îi este ei să mă țină în frâu. Eu te iubesc mult și mi-e dor de tine în fiecare zi. Poate într-o zi vom putea sta din nou împreună fără să ne ascundem.
Te iubesc,
Ilinca”

Am plâns ore întregi după ce am citit scrisoarea. Am simțit o furie surdă față de Mirela, dar și o vinovăție amară pentru că nu fusesem mai atentă la cuvintele mele.

De atunci am început să-i scriu Ilincăi scrisori pe care le ascundea Vlad în ghiozdanul ei când venea acasă. Era singura noastră legătură secretă. Îi povesteam despre flori, despre pisică, despre copilăria lui Vlad și despre cât de mult o iubesc.

Dar relația noastră nu a mai fost niciodată la fel. Întâlnirile rare erau pline de teamă și tăcere apăsătoare. Mirela mă privea mereu suspicioasă, iar Ilinca părea mereu grăbită să plece.

Acum stau singură în bucătărie și mă uit la poza Ilincăi de pe frigider. Mă întreb dacă vreodată va putea ierta lumea noastră pentru tăcerile și orgoliile care ne-au despărțit.

Oare câte familii din România trăiesc aceeași poveste? Oare cât de mult rău pot face niște vorbe spuse din dragoste? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut altfel?