Când dragostea e pusă la încercare: Povestea unei nunți și a unui adevăr dureros
— Nu pot să cred, Jovana! Cum adică nu mai pot părinții tăi să ne ajute? Am planificat totul împreună, am făcut liste, am ales meniul, muzica… Ce facem acum?
Vocea mea tremura, iar Jovana stătea pe marginea patului, cu ochii în pământ. Era trecut de miezul nopții, iar eu nu mai puteam dormi de când primisem vestea. Pe masa din sufragerie, factura de la restaurant stătea ca o sentință: 14.500 de lei. O sumă uriașă pentru noi, doi tineri la început de drum, cu salarii modeste și vise mari.
— Marko, te rog… Nu e vina lor. Tata a rămas fără serviciu acum două luni și n-au vrut să ne spună ca să nu ne strice bucuria. Mama abia reușește să țină casa pe linia de plutire.
— Dar de ce nu ne-au spus mai devreme? Acum ce facem? Am dat deja avans la sală, la fotograf, la formație… Oamenii așteaptă invitațiile. Cum să le spunem că poate nu mai facem nunta?
Jovana a început să plângă în hohote. M-am apropiat de ea și am încercat s-o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.
— Nu înțelegi! Mă simt vinovată pentru tot. Dacă nu eram eu, nu ajungeam aici…
— Nu e vina ta! Dar trebuie să găsim o soluție. Nu putem să ne certăm acum.
A doua zi dimineață, am mers la ai mei. Tata, Ion, era deja la masă cu cafeaua în față. Mama, Elena, făcea clătite pentru nepotul meu, Vlad.
— Ce-i cu fața asta lungă, băiete? a întrebat tata.
— Avem o problemă… Părinții Jovanei nu mai pot să ne ajute cu banii pentru nuntă.
Tata a oftat adânc și s-a uitat la mama. Știam ce urmează: „Ți-am zis eu că nu trebuie să faci nuntă mare!”
— Marko, noi te ajutăm cât putem, dar știi bine că nici noi nu stăm pe roze. Avem ratele la bancă, și Vlad are nevoie de bani pentru școală…
Am simțit cum mă sufoc. Toată viața am încercat să nu fiu o povară pentru ai mei. Acum mă simțeam ca un copil care cere prea mult.
Am ieșit pe balcon și am aprins o țigară. Priveam blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești și mă întrebam: „Oare chiar contează nunta asta? Sau contează doar să fim împreună?”
Seara, Jovana a venit la mine cu ochii umflați de plâns.
— Am vorbit cu mama. E disperată. Tata se simte ca un ratat. Nu vrea să vină la nuntă dacă nu poate contribui.
— Să nu spună prostii! Nu contează banii, contează să fim toți împreună.
— Pentru el contează. E mândria lui de tată.
În zilele următoare, tensiunile au crescut. Părinții Jovanei au început să se certe între ei. Mama ei plângea la telefon cu Jovana aproape în fiecare seară. Tata ei nu mai răspundea la apeluri.
Eu și Jovana am început să ne certăm din orice: de la culoarea șervețelelor până la lista invitaților.
— De ce trebuie să vină toți verișorii tăi? Nici măcar nu-i cunoști bine!
— Pentru că așa se face! Familia trebuie să fie prezentă!
— Dar noi nici măcar nu avem bani pentru toți!
Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Jovana a plecat acasă la părinți fără să spună nimic. Am rămas singur în apartament, cu invitațiile netrimise pe masă și cu inelul de logodnă în palmă.
Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Irina.
— Marko, ascultă-mă: dacă dragostea voastră nu rezistă la asta, atunci ce rost are nunta? Poate e un semn că trebuie să vă gândiți ce vreți cu adevărat.
Cuvintele ei m-au lovit ca un duș rece. Toată viața visasem la o nuntă mare, dar niciodată nu m-am gândit ce înseamnă cu adevărat să fii alături de cineva „la bine și la greu”.
A doua zi am mers la Jovana acasă. Am găsit-o pe mama ei plângând în bucătărie.
— Marko, îmi pare rău… Nu merităm copii ca voi.
Am luat-o pe Jovana de mână și am ieșit afară.
— Hai să fugim! Să facem o nuntă mică, doar noi doi și câțiva prieteni. Să lăsăm orgoliile și tradițiile. Nu vreau să te pierd pentru niște bani sau pentru niște obiceiuri care nici măcar nu sunt ale noastre.
Jovana m-a privit lung și a zâmbit printre lacrimi.
— Crezi că o să ne ierte părinții?
— Poate da, poate nu. Dar dacă noi suntem fericiți, poate într-o zi vor înțelege.
Am anulat sala mare și am făcut o petrecere mică în curtea unui prieten. Am dansat desculți pe iarbă, am mâncat sarmale făcute de mama și am băut vin din pahare de plastic. Părinții noștri au venit până la urmă, rușinați dar fericiți că suntem împreună.
Nunta noastră n-a fost perfectă, dar a fost reală. Am învățat că dragostea nu se măsoară în bani sau în fast, ci în puterea de a trece împreună peste greutăți.
Acum mă întreb: câți dintre noi ne lăsăm viețile conduse de așteptările altora? Oare chiar avem nevoie de aprobarea tuturor ca să fim fericiți?