Între dorințe și scuze: Povestea mea cu soacra, copiii și adevărurile nespuse

— Nu știu ce să mai fac, Sorina! Iar a sunat mama lui Vlad și mi-a spus că îi e dor de copii, dar când am rugat-o să-i ia la ea sâmbătă, a zis că are treabă la biserică.

Sorina oftează la celălalt capăt al telefonului. — E mereu la fel, nu? Parcă vorbește doar ca să vorbească.

Mă uit la ceas. E trecut de ora opt seara, copiii deja se ceartă pe telecomandă, iar Vlad încă nu a venit acasă. Mă simt prinsă între două lumi: una în care trebuie să fiu mama perfectă, soția răbdătoare și nora recunoscătoare, și alta în care vreau doar să fiu lăsată în pace.

Soacra mea, doamna Mariana, e genul acela de femeie care știe mereu ce e mai bine pentru toți. Are părul strâns într-un coc perfect, nu ridică niciodată vocea, dar fiecare cuvânt al ei e ca o săgeată. De când s-au născut copiii, tot spune cât de mult îi lipsesc, cum ar vrea să-i vadă mai des, dar când vine vorba să-i ia la ea sau să mă ajute cu ceva concret, găsește mereu o scuză: ba are musafiri, ba merge la coafor, ba trebuie să facă prăjituri pentru vecina bolnavă.

Într-o seară de vineri, după o săptămână în care am jonglat cu serviciul și grădinița, am decis să încerc din nou.

— Mamă Mariana, poate sâmbătă îi luați pe copii la dumneavoastră? Eu și Vlad am vrea să ieșim puțin singuri.

A urmat o pauză lungă la telefon. — Of, dragă, tare mi-ar plăcea, dar tocmai m-a sunat preoteasa să mă ajute cu aranjatul florilor la biserică. Știi cum e, nu pot refuza…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Înțeleg… Poate altă dată.

— Sigur, sigur! Să-mi trimiți poze cu ei, da? Mi-e tare dor de ei!

Am închis telefonul și m-am uitat la Vlad. — Iar nu poate. Dar tot spune că îi e dor de copii. Nu ți se pare ciudat?

El a ridicat din umeri. — E bătrână, are și ea viața ei…

— Dar nu vezi că nu vrea să se implice? Doar vorbește…

— Hai, lasă… Nu te mai consuma.

Dar mă consumam. În fiecare zi. Pentru că nu era vorba doar despre ajutorul pe care îl așteptam uneori, ci despre sentimentul acela apăsător că nu sunt niciodată suficientă. Că orice aș face, tot eu sunt cea care greșește: dacă insist prea mult, sunt cicălitoare; dacă nu spun nimic, sunt distantă.

Într-o duminică dimineață, după ce am reușit cu greu să-i îmbrac pe copii pentru biserică (doar ca să-i fac pe plac soacrei), am ajuns la ea acasă. Ne-a întâmpinat cu zâmbetul ei protocolar.

— Vai, ce mari au crescut! Ce frumoși sunt! Dar ce palizi… Nu-i scoți destul afară?

Mi-am mușcat buza. — Ba da, mergem zilnic în parc.

— Mda… Eu când eram tânără nu stăteam atâta în casă cu copiii…

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. — Poate îi luați dumneavoastră weekendul viitor?

A zâmbit strâmb. — Vedem atunci… S-ar putea să merg la țară la sora mea.

Copiii s-au agățat de fusta mea. — Mami, când mergem acasă?

Pe drum spre casă am izbucnit în plâns. Vlad a încercat să mă liniștească.

— Nu te mai supăra… Așa e mama.

— Dar nu vezi că totul e doar de fațadă? Că spune una și face alta? Cât să mai suport?

Seara târziu am primit un mesaj de la ea: „Sper că nu te-ai supărat pe mine. Îmi doresc tare mult să vă văd fericiți.”

Am rămas cu telefonul în mână minute întregi. Ce înseamnă fericirea pentru ea? Să fim cuminți și recunoscători? Să nu cerem nimic?

Într-o zi am decis să-i spun totul în față. Am invitat-o la cafea și i-am spus:

— Mamă Mariana, simt că între noi e mereu o distanță… Spuneți că vă lipsesc copiii, dar când vine vorba să-i vedeți sau să ne ajutați, găsiți mereu scuze. Mă doare asta.

A rămas tăcută câteva clipe. — Nu vreau să vă deranjez… Poate nu mă pricep să fiu bunică așa cum vă doriți voi. Poate mi-e teamă că nu mai am răbdare sau energie… Dar îmi sunt dragi copiii voștri.

Am simțit un nod în gât. — Nu vreau perfecțiune… Doar sinceritate.

A oftat adânc. — Știi… Când eram tânără, mama soacră mă critica mereu. Mi-am promis că eu n-o să mă bag niciodată peste noră… Poate am greșit și eu.

Am plecat acasă cu sufletul greu și ușurat în același timp. Poate că niciuna dintre noi nu știe cum ar trebui să fie lucrurile. Poate că ne ascundem după vorbe pentru că adevărul doare prea tare.

În seara aceea m-am uitat la copiii mei adormiți și m-am întrebat: Oare cât din ceea ce spunem e dorință sinceră și cât e doar o mască? Unde se termină iubirea adevărată și unde încep scuzele care ne țin la distanță?