Ultima scrisoare către fiul meu: Dorul de nepoata pe care nu o mai pot vedea

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai am de unde! am strigat, cu vocea tremurândă, în telefon. Era a treia oară în luna aceea când fiul meu îmi cerea bani. Pensia mea abia îmi ajungea pentru medicamente și întreținere, dar el nu părea să înțeleagă sau să-i pese.

— Atunci nu mai veni la noi, mamă! Nu are rost să vii cu mâna goală. Maria oricum nu te mai întreabă, mi-a răspuns sec, fără urmă de regret. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Maria era lumina ochilor mei, nepoata pe care am crescut-o cât Vlad și Irina lucrau în străinătate. Acum, de când s-au întors, parcă nu mai aveau nevoie de mine decât ca bancomat.

M-am prăbușit pe canapea, cu telefonul încă în mână. Lacrimile mi-au curs fără oprire. Îmi aminteam cum, acum 30 de ani, alergam de la o slujbă la alta doar ca Vlad să aibă tot ce-i trebuie. Diminețile începeau la fabrica de confecții, după-amiezile la curățenie într-un birou din centru. Seara, abia apucam să-l văd adormit, cu jucăria preferată strânsă la piept. „O să-ți fie bine, puiule”, îi șopteam mereu.

Când a intrat la facultate la București, am vândut verigheta tatălui lui ca să-i plătesc chiria. Nu m-am gândit niciodată că va veni o zi când va pune condiții pentru a mă vedea cu nepoata mea.

— Mamă, nu înțelegi că toată lumea are nevoie de bani? Și tu ai avut nevoie când erai tânără! mi-a spus Vlad într-o seară, când am încercat să-i explic că pensia mea e mică.

— Dar eu nu ți-am cerut niciodată nimic! Tot ce am făcut a fost pentru tine!

A oftat și a închis telefonul. De atunci au trecut luni întregi fără să mă sune sau să mă viziteze. Am încercat să-i scriu Irinei pe WhatsApp:

„Irina, te rog, lasă-mă să o văd pe Maria măcar o dată. Mi-e dor de ea.”

A citit mesajul și nu mi-a răspuns niciodată.

În fiecare duminică mă uit la pozele cu Maria din telefon. Într-una are trei ani și îmi pune coroniță din flori pe cap. În alta râde cu gura până la urechi când îi citesc povești. Îmi lipsește mirosul părului ei și felul în care mă striga „mamaie”.

Vecina mea, doamna Stancu, mă întreabă mereu:

— Ce mai face nepoata? O mai vezi?

Înghit în sec și dau din cap că nu. Ea oftează și-mi spune:

— Așa-s copiii ăștia de azi… uită repede cine i-a crescut.

Uneori mă gândesc dacă n-am greșit undeva. Poate l-am răsfățat prea mult pe Vlad. Poate trebuia să-l învăț că dragostea nu se măsoară în bani sau cadouri scumpe. Dar cum să nu-i dai tot ce ai copilului tău?

Într-o zi, am primit o scrisoare de la bancă: „Stimată doamnă Popescu, vă informăm că aveți restanțe la plata întreținerii.” M-am simțit umilită. Am încercat să-l sun pe Vlad să-i spun că am nevoie de ajutor, dar nu mi-a răspuns.

Am mers la biserică și m-am rugat pentru el și pentru Maria. Preotul m-a ascultat și mi-a spus:

— Sufletul de mamă nu se vindecă ușor, dar Dumnezeu vede tot. Poate într-o zi Vlad va înțelege ce a pierdut.

În Ajunul Crăciunului am făcut cozonac și l-am pus pe masă lângă bradul mic din sufragerie. Am sperat până în ultima clipă că vor veni. La miezul nopții am primit un mesaj de la Vlad: „Sărbători fericite.” Atât. Fără „mamă”, fără „ne vedem”.

Am plâns toată noaptea. Mi-am dat seama că pentru el nu mai contez decât dacă pot oferi ceva material. Când nu am mai avut ce da, am devenit invizibilă.

Au trecut luni de atunci. Maria a împlinit șapte ani și nu am putut să-i spun „La mulți ani” decât în gând. Am cumpărat o păpușă mică și am pus-o într-o cutie, sperând că poate într-o zi o va primi.

Mă uit pe geam la copiii din parc și mă întreb dacă vreunul dintre ei va ajunge să-și uite bunicii așa cum a făcut Vlad cu mine.

Într-o seară, am primit vizita neașteptată a surorii mele, Anca.

— Elena, trebuie să faci ceva! Nu poți trăi așa… Scrie-i o scrisoare lui Vlad! Spune-i tot ce ai pe suflet!

Am stat toată noaptea și am scris:

„Dragul meu Vlad,
Nu știu dacă vei citi vreodată aceste rânduri sau dacă îți va păsa ce simte mama ta. Mi-e dor de tine și de Maria mai mult decât pot spune cuvintele. Nu am nimic să-ți ofer decât dragostea mea și amintirile unei vieți în care tu ai fost totul pentru mine. Dacă banii sunt singura legătură dintre noi, atunci cred că am pierdut tot ce era mai important…”

Am pus scrisoarea în cutie lângă păpușă și am lăsat-o la ușa lor într-o dimineață devreme. Nu am primit niciun răspuns.

Acum stau singură în apartamentul meu mic din cartierul Titan și mă întreb: oare cât valorează dragostea unei mame când copilul ei nu mai are nevoie de ea? Oare sacrificiile noastre chiar contează sau suntem condamnați să fim uitați când nu mai putem oferi nimic material?

Poate cineva dintre voi a trecut prin asta… Ce ați face dacă propriul copil v-ar întoarce spatele pentru că nu mai aveți bani? Credeți că există iertare sau împăcare după atâta durere?