Schimbul de noapte: Povara pe care nu o vede nimeni

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu singură cu copiii în fiecare seară!
Vocea Ioanei răsună în bucătăria mică, spartă doar de zgomotul farfuriilor pe care le pune nervoasă în chiuvetă. E ora 19:30, iar eu mă pregătesc să plec la schimbul de noapte la fabrica de componente auto din marginea orașului. Îmi trag geaca pe mine și încerc să-i prind privirea, dar ea se uită pe fereastră, cu spatele la mine.

— Ioana, știi că nu am de ales. Dacă nu aș lucra noaptea, nu am avea cu ce plăti ratele la apartament. Nici grădinița pentru Radu, nici medicamentele pentru mama ta…

Ea oftează adânc și își strânge brațele în jurul trupului. — Dar eu? Eu când mai exist în ecuația asta? Când mai suntem o familie?

Mă doare fiecare cuvânt. Mă simt prins între două lumi: cea a muncii care mă stoarce de vlagă și cea a casei unde nu mai sunt decât o umbră. Mă gândesc la mama mea, cum venea acasă târziu, cu ochii roșii de oboseală, dar mereu cu un zâmbet forțat pentru mine. Atunci nu înțelegeam de ce era mereu absentă. Acum, îi simt povara pe umeri.

— Vlad, nu vreau să crească băieții fără tine. Nu vreau să devii un străin pentru ei, ca tatăl tău pentru tine.

Mă opresc în prag. Cuvintele ei mă lovesc ca un pumn în stomac. Tatăl meu a plecat când aveam șase ani. Mama nu mi-a spus niciodată de ce. Am crescut cu lipsa lui ca o rană deschisă. Juram că eu nu voi face la fel.

— Ioana, fac tot ce pot… Nu vezi cât mă zbat?

— Văd doar că nu ești aici când am nevoie de tine.

Închid ușa încet după mine și cobor scările blocului cu pași grei. În noaptea rece de februarie, orașul pare pustiu. Mă urc în autobuzul aproape gol și privesc luminile blocurilor care se sting una câte una. Mă întreb câți tați ca mine merg acum spre fabrici, spitale sau benzinării, nevăzuți și neapreciați.

La fabrică, mirosul de ulei și metal mă izbește din nou. Colegul meu, Costel, mă bate pe umăr:

— Ce-ai pățit, băi Vlad? Pari că ai văzut fantome.

— Acasă nu-i bine… Ioana e supărată că lucrez noaptea.

Costel râde amar:

— Toate-s supărate. Și nevastă-mea zice că nu mă vede decât când sforăi. Da’ dacă n-aș lucra aici, n-am avea nici pâine pe masă.

Îmi văd de treabă mecanic, dar gândurile nu-mi dau pace. În pauză, deschid telefonul și privesc poza băieților mei: Radu are cinci ani și zâmbește știrb, iar Mihai abia a început să meargă. Îmi dau lacrimile fără să vreau.

La 5 dimineața ies din fabrică sleit de puteri. Merg pe jos spre casă, simțind cum frigul îmi intră în oase. În apartament e liniște. Ioana doarme cu Mihai lângă ea; Radu sforăie ușor în camera lui. Mă strecor lângă ei și adorm fără vise.

Ziua trece ca prin ceață. Mă trezesc la prânz, când Ioana pregătește masa. Nu ne vorbim mult; fiecare e prins în rutina lui. Încerc să mă joc cu copiii, dar sunt prea obosit ca să fiu prezent cu adevărat.

Seara vine prea repede. Din nou mă pregătesc să plec. Ioana mă oprește în hol:

— Vlad… Poate ar trebui să cauți altceva. Un job de zi…

— Știi bine că nu găsesc nimic plătit decent fără bacalaureat. Am încercat peste tot.

— Atunci… poate ar trebui să ne gândim dacă merită să stăm așa împreună.

Simt cum mi se taie respirația. — Ce vrei să spui?

— Nu știu… Poate merităm amândoi mai mult decât o viață trăită pe fugă și pe nervi.

Nu mai spun nimic. Plec din nou în noapte, cu inima grea ca plumbul.

Trec zilele și certurile devin tot mai dese. Mama mă sună într-o zi:

— Vlad, nu lăsa munca să-ți distrugă familia așa cum mi s-a întâmplat mie.

— Dar dacă nu muncesc…?

— Gândește-te ce contează mai mult: banii sau timpul petrecut cu cei dragi?

În acea noapte la fabrică, mă uit la mâinile mele crăpate și la uniforma murdară. Îmi dau seama că am ajuns exact unde nu voiam: un tată absent, un soț străin.

Într-o dimineață, după schimbul de noapte, îi spun Ioanei:

— Hai să încercăm altfel. Poate găsesc ceva part-time sau ne descurcăm cu mai puțin…

Ea mă privește lung și pentru prima dată după mult timp îmi zâmbește sincer:

— Nu vreau bani mulți, Vlad. Vreau doar să fim împreună.

Nu știu dacă vom reuși sau dacă sacrificiul meu va fi vreodată apreciat pe deplin. Dar știu că trebuie să încercăm.

Oare câți dintre noi trăim vieți paralele sub același acoperiș? Oare cât valorează cu adevărat timpul petrecut împreună față de banii câștigați cu greu? Voi ce ați face în locul meu?