Când totul s-a rupt din cauza creditului: Viața mea între deciziile altora și curajul propriu

— Nu contează ce crezi tu, Irina, deja am semnat actele, mi-a spus Vlad, soțul meu, cu o voce rece, de parcă vorbeam despre cumpăratul unei pâini, nu despre un credit pe treizeci de ani. M-am uitat la el, apoi la socrii mei, care stăteau la masă cu fețe împietrite. Niciunul nu m-a privit în ochi. În bucătăria lor mică din Ploiești mirosea a cafea și a trădare.

— Cum adică ați semnat fără mine? am întrebat, simțind cum mi se strânge stomacul. — E casa noastră, nu doar a voastră!

— Irina, nu te mai agita atâta, a intervenit soacra mea, Mariana. — Vlad știe ce face. E bărbatul casei.

Am simțit cum îmi ard obrajii de furie și neputință. De doi ani mă chinuiam să fiu acceptată în familia lor. De doi ani îmi înghițeam cuvintele, sperând că, dacă sunt suficient de bună, mă vor vedea și pe mine. Dar acum, când era vorba de viitorul nostru, de banii noștri, eram invizibilă.

Am ieșit pe balcon și am început să plâng. Îmi tremurau mâinile. M-am gândit la mama mea, la cum mă avertizase mereu: „Ai grijă, Irina, să nu te pierzi pe tine pentru nimeni.” Dar eu voiam să cred că dragostea schimbă totul. Că dacă iubești destul, ceilalți te vor iubi la fel.

În seara aceea nu am dormit deloc. Vlad a venit târziu în dormitor și nici măcar nu s-a uitat la mine. Am stat cu ochii în tavan și m-am întrebat: când am devenit o străină în propria viață?

A doua zi dimineață, am încercat să vorbesc cu el.

— Vlad, nu e corect ce ai făcut. Trebuia să mă consulți. E și responsabilitatea mea.

— Irina, nu avem timp de discuții inutile. Era o oportunitate bună și nu puteam risca să pierdem apartamentul. Oricum tu nu ai salariu stabil, ce garanție ofereai?

M-am simțit mică, inutilă, ca un copil certat pentru că a spart o cană. Am vrut să țip, dar mi-am mușcat buzele până la sânge.

În zilele următoare am mers la serviciu ca un robot. Colegii mă întrebau dacă sunt bine. Zâmbeam fals și spuneam că sunt doar obosită. În realitate, simțeam că mă sufoc. Nu mai aveam niciun cuvânt de spus în viața mea.

Mama m-a sunat într-o seară.

— Ce faci, puiule? Te aud tristă.

Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns.

— Mamă… nu mai pot. Parcă nu mai exist pentru ei.

— Vino acasă la mine câteva zile. Să stai liniștită, să-ți aduni gândurile.

Am ezitat. Mi-era rușine să recunosc că nu pot duce totul singură. Dar până la urmă mi-am făcut bagajul într-o liniște apăsătoare. Vlad nici măcar nu m-a întrebat unde plec.

Când am ajuns acasă la mama, m-a luat în brațe și m-a ținut strâns ca atunci când eram copil. Am plâns pe umărul ei ore întregi.

— Irina, tu meriți să fii respectată. Nu ești o mobilă pe care o muți dintr-o cameră în alta fără să întrebi.

Am stat la ea o săptămână. În fiecare zi mă gândeam dacă să mă întorc sau nu. Îmi era dor de Vlad, dar mai mult decât atât îmi era dor de mine însămi — de fata care visa să fie fericită și liberă.

Într-o zi m-a sunat Vlad:

— Când te întorci? Nu poți sta acolo la nesfârșit.

— Vlad… eu nu pot trăi așa. Nu pot fi invizibilă în viața mea.

— Nu exagera! Toate femeile trec prin asta. Așa e familia la noi.

Atunci am știut că nu mai pot merge înapoi. Am simțit o liniște ciudată — dureroasă dar eliberatoare.

Mama m-a ajutat să-mi găsesc un apartament mic cu chirie aproape de serviciu. Primele luni au fost grele — plângeam des și mă simțeam vinovată că am „cedat”. Dar încet-încet am început să respir din nou. Să-mi cumpăr flori pentru mine, să gătesc doar ce-mi place mie, să citesc până târziu fără să-mi fie frică de reproșuri.

Vlad a încercat să mă convingă să mă întorc. Socrii au spus tuturor că sunt nerecunoscătoare și egoistă. Dar eu știam că am făcut ce trebuia pentru sufletul meu.

Uneori mă întreb dacă am greșit alegând curajul în locul compromisului. Dacă ar fi trebuit să mai încerc sau să accept că „așa e la noi”. Dar apoi îmi amintesc cât de greu e să trăiești fără voce proprie.

Oare câte femei trăiesc azi ca mine atunci — invizibile în propriile vieți? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?