Între două focuri: Povestea Mirelei, fiica respinsă

— Mirela, nu mai veni la noi cu problemele tale! Du-te la bărbatul tău și rezolvați-vă singuri!
Vocea mamei răsuna ca un ecou în scara blocului, în timp ce tata, cu privirea pierdută, închidea încet ușa în urma mea. Am rămas pe palier, cu valiza la picioare și lacrimile curgându-mi pe obraji. Nu-mi venea să cred. Crescusem crezând că părinții sunt stâlpul pe care te poți sprijini oricând, dar acum, când lumea mea se prăbușea, ei mă alungau ca pe o povară.

Totul a început cu câteva luni în urmă, când relația mea cu Radu, soțul meu, a început să scârțâie. Nu era nimic spectaculos: certuri mărunte, reproșuri, tăceri apăsătoare. Dar într-o seară, după ce am venit târziu de la serviciu, Radu a izbucnit:

— Mereu vii târziu! Crezi că eu nu obosesc? Crezi că doar tu muncești?

Am încercat să-i explic că șeful meu, domnul Popescu, mă ținuse peste program pentru un raport urgent. Dar Radu nu voia să audă. A început să țipe, să arunce cuvinte grele. M-am simțit mică, neputincioasă. În acea noapte am dormit pe canapea.

A doua zi dimineață, am plecat devreme la serviciu. Pe drum, am sunat-o pe mama:

— Mamă, pot să vin la voi diseară? Nu mă simt bine acasă…

Ea a oftat adânc:

— Mirela, nu știu ce să zic… Tata e obosit, are probleme cu inima. Nu vrem scandaluri.

Am simțit cum mi se strânge inima. Dar am sperat că totuși mă vor primi. Seara, după o nouă ceartă cu Radu — de data asta pentru că nu găsise ciorba preferată în frigider — mi-am făcut bagajul și am plecat spre ai mei.

Când am ajuns, mama m-a privit rece:

— Ce vrei să faci acum? Să divorțezi? Ce o să zică lumea?

— Mamă, nu mai pot! Nu mă mai înțeleg cu Radu! Am nevoie de voi…

Tata s-a ridicat de pe fotoliu și a spus apăsat:

— Femeile trebuie să-și țină casa și bărbatul! Așa am crescut-o pe maică-ta și uite că n-a murit nimeni!

Am simțit cum mă sufoc. Am încercat să le explic că nu e vorba doar de certuri banale. Că mă simt singură, neapreciată, că nu mai pot trăi așa. Dar ei nu voiau să audă. Pentru ei, divorțul era o rușine mai mare decât orice suferință.

— Mirela, du-te acasă la bărbatul tău! Nu vrem să ne faci de râs în fața vecinilor! — a spus mama, trântind ușa.

Am rămas pe palier minute bune, incapabilă să mă mișc. M-am uitat la telefon: niciun mesaj de la Radu. Niciun semn de îngrijorare.

Am coborât scările încet și m-am dus în parc. Am stat pe o bancă până târziu în noapte. M-am gândit la copilăria mea: la serile când mama îmi citea povești, la zilele când tata mă ducea la școală de mână. Unde dispăruseră acei oameni calzi?

În zilele următoare am dormit la o prietenă, Alina. Ea m-a ascultat fără să mă judece:

— Mirela, nu ești singura care trece prin asta. Știi câte femei stau în relații toxice doar ca să nu-și supere părinții sau să nu fie judecate?

Am plâns pe umărul ei. Mi-a povestit despre verișoara ei din Bacău care a divorțat și părinții au rupt legătura cu ea.

— La noi încă se crede că femeia trebuie să rabde orice pentru familie — a spus Alina amar.

Mi-am făcut curaj și l-am sunat pe Radu:

— Trebuie să vorbim.

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. El părea obosit, dar nu ostil.

— Mirela, nici eu nu sunt fericit. Dar nu știu cum să schimbăm ceva…

Am discutat ore întregi. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că ne ascultăm unul pe altul. Am decis să mergem la consiliere de cuplu.

Dar rana respingerii părinților mei nu s-a vindecat nici azi. Încerc să-i vizitez din când în când, dar discuțiile sunt reci și formale. Mama evită subiectul, tata schimbă mereu vorba.

Uneori mă întreb dacă nu cumva am greșit eu undeva. Poate am fost prea slabă? Poate trebuia să rabd mai mult? Sau poate părinții mei sunt prizonierii unor mentalități vechi care îi fac să creadă că rușinea e mai importantă decât fericirea copilului lor?

Sunt zile când încă mă simt prinsă între două focuri: datoria față de familie și dreptul meu la fericire.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași dramă ca mine? Oare cât timp vom mai pune rușinea înaintea sufletului nostru?