O comoda veche și o rană nouă: Povestea dintre soacră și noră

— Nu avem nevoie de încă o piesă de mobilier, mamă! De ce nu poți înțelege asta? vocea lui Vlad, fiul meu, răsună în sufrageria mică, plină de cutii și pungi cu hainele lor proaspăt mutate. Irina, nora mea, stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă cu o răceală pe care nu i-o cunoșteam. M-am simțit ca un intrus în propria familie.

Comoda aceea, veche de peste șaptezeci de ani, fusese a mamei mele. O lustruisem cu grijă în fiecare primăvară, îi știam fiecare zgârietură. Pentru mine era mai mult decât un obiect – era o amintire vie, un simbol al rădăcinilor noastre. Când Vlad s-a mutat cu Irina în apartamentul lor din București, am crezut că ar fi frumos să le-o dau. Să simt că o parte din mine merge cu ei.

— E prea mare, nu se potrivește cu restul mobilei, a spus Irina, fără să mă privească. — Și sincer, nu avem nevoie de lucruri vechi care doar ocupă spațiul.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era doar despre comodă. Era despre mine, despre locul meu în viața lor. Am încercat să zâmbesc, să par înțelegătoare.

— Poate… poate găsiți un colț unde să o puneți. E solidă, încăpătoare. Și… are valoare sentimentală.

Vlad a oftat. — Mamă, nu vrem să te superi, dar vrem să ne facem casa așa cum ne place nouă. Nu vrem să trăim printre amintirile altora.

Am plecat acasă cu ochii în lacrimi. M-am simțit respinsă, inutilă. Seara, am stat pe marginea patului și m-am întrebat dacă am greșit undeva ca mamă. Poate că nu știu să mă desprind. Poate că nu știu să-i las să fie fericiți fără mine.

A doua zi am primit un mesaj de la Irina: „Mulțumim pentru ofertă, dar chiar nu avem nevoie de comodă. Poate găsești pe cineva care să o aprecieze.”

M-am simțit ca și cum mi-ar fi dat cu ușa-n nas. Am început să mă gândesc la toate momentele când am încercat să mă apropii de Irina: când i-am dus supă de pui când era răcită și mi-a spus că preferă supa cremă; când i-am cumpărat o eșarfă și am văzut-o la scurt timp pe OLX; când am încercat să o ajut la nuntă și mi-a spus că are deja totul sub control.

Într-o seară, la telefon cu sora mea, Maria, am izbucnit:
— Parcă nu mai sunt mama lui Vlad! Parcă sunt o străină în viața lor!
— Liliana, poate e doar perioada asta de început… Știi cum sunt tinerii acum. Vor independență.
— Dar eu ce sunt? O povară?

În zilele următoare, am început să evit să-i sun. M-am retras în tăcere și am început să mă gândesc tot mai mult la trecut: la mama mea care îmi spunea mereu „Nu te băga peste copiii tăi când vor crește”. Dar eu nu mă băgam! Doar voiam să le fac un bine…

La două săptămâni după incidentul cu comoda, Vlad m-a sunat:
— Mamă, ce faci? Nu te-am mai auzit de mult…
— Sunt bine, Vlad. Ocupată cu treburile prin casă.
— Ai supărat pe noi?
— Nu… doar că încerc să vă las spațiu.

A tăcut câteva secunde.
— Știi… Irina nu a vrut să te rănească. Doar că… ea a crescut altfel. La ei în familie nu se țineau de lucruri vechi. Totul era mereu nou.

Am simțit un nod în gât.
— Poate că eu țin prea mult la trecut…
— Nu e rău să ții la amintiri, mamă. Dar trebuie să ne lași și pe noi să ne facem propriile amintiri.

Am închis telefonul cu inima grea. În acea noapte am visat-o pe mama: stătea lângă comoda veche și îmi zâmbea trist.

A doua zi am decis să pun anunț pe Facebook: „Donez comodă veche, solidă, cu valoare sentimentală.” Au venit două tinere studente care s-au bucurat enorm de ea. Le-am povestit istoria comodei și le-am rugat să aibă grijă de ea.

Când au plecat cu comoda, casa mea părea mai goală ca niciodată. Dar parcă și sufletul meu era mai ușor. Am realizat că uneori trebuie să dai drumul trecutului ca să poți merge înainte.

Câteva zile mai târziu, Irina m-a sunat:
— Liliana… sper că nu te-ai supărat prea tare pe mine. Știu că ai vrut doar să ne faci un bine.
— Nu m-am supărat… Doar că mi-a fost greu să accept că nu mai sunt centrul universului lui Vlad.
— Poate putem ieși la o cafea? Să vorbim ca două femei care încearcă să se cunoască mai bine…

Am acceptat invitația cu inima strânsă, dar și cu speranță. Poate că nu voi mai fi niciodată atât de apropiată de Vlad cum eram odinioară, dar poate pot construi o relație nouă cu Irina – una bazată pe respect și înțelegere reciprocă.

M-am întrebat apoi: Oare câte mame trec prin aceeași durere când copiii lor cresc și pleacă? Oare cât de greu este să găsești echilibrul între a dărui și a lăsa libertate? Voi ce ați fi făcut în locul meu?