Recolta durerii: Cum am ajuns o străină în propria mea casă

— De ce minți iar, Mircea? De ce? vocea mea tremura, dar nu mai puteam să tac. Era trecut de miezul nopții, iar în bucătăria noastră mică, lumina galbenă făcea umbre ciudate pe chipul lui. Pe masă, între noi, era o grămadă de bancnote mototolite. Nu pentru facturi, nu pentru mâncare. Pentru păcănele.

A ridicat privirea spre mine, obosit și vinovat. — Nu e ce crezi, a murmurat el, dar nici nu s-a obosit să ascundă banii. Știam deja adevărul. Îl simțeam de luni de zile, ca un ghimpe în inimă. De fiecare dată când lipsea cu orele, când se întorcea cu ochii roșii și mâinile goale, când copiii întrebau de ce nu avem lapte dimineața.

M-am așezat pe scaun, simțind că pământul mi se surpă sub picioare. — Mircea, nu mai avem nimic. Nici bani, nici liniște. Nici măcar pe noi. Ce vrei să fac?

A tăcut. Apoi a început să plângă încet, ca un copil pedepsit. Dar lacrimile lui nu mă mai atingeau. Am simțit doar o oboseală cruntă și o furie mocnită. M-am gândit la copiii noștri, la Ilinca și la Radu, dormind în camera lor mică, fără să știe că lumea lor se destramă încet.

Nu știu când am început să mă simt străină în casa mea. Poate când am început să ascund adevărul de mama mea, care mă întreba mereu dacă suntem bine. Poate când am început să evit privirile vecinilor sau când am început să vând bijuteriile primite la nuntă ca să plătesc datoriile lui Mircea.

— O să mă las, promit, a spus el într-o seară, ținându-mă de mână atât de strâns încât m-a durut. Dar promisiunile lui erau ca niște frunze uscate: se spulberau la primul vânt.

Într-o zi, Ilinca a venit acasă plângând. — Mami, la școală au râs copiii de mine că nu am sandviș ca ceilalți… Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am mințit-o că tata e bolnav și că o să fie bine curând. Dar știam că nu va fi bine dacă nu fac ceva.

Seara aceea a fost ultima în care am mai încercat să vorbesc cu Mircea. — Dacă nu te oprești, plec cu copiii. Nu mai pot trăi așa. S-a uitat la mine cu ochii goi, ca și cum nu m-ar fi recunoscut.

— Tu nu înțelegi… Nu pot altfel…

— Ba poți! Dar nu vrei! am țipat eu, pentru prima dată după ani de tăcere.

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Camelia. — Vino după noi. Nu mai pot.

Am plecat cu două genți și doi copii speriați. Am lăsat în urmă o casă rece și un bărbat care nu mai era al meu. Mama a plâns când ne-a văzut la ușă. — Ce-ai pățit, fată dragă?

— Am obosit să tac, mamă… Am obosit să fiu puternică singură.

Au urmat luni grele. Copiii au întrebat de tatăl lor. Eu am lucrat la supermarket și am spălat scări de bloc ca să putem plăti chiria la garsoniera unde ne-am mutat toți trei. În fiecare seară mă uitam la pozele de la nuntă și mă întrebam unde s-a rupt totul.

Mircea a venit după noi de câteva ori. — Iartă-mă… O să mă schimb… Dar nu l-am mai crezut. Am învățat că iubirea nu e suficientă când doare prea tare.

Vecinele șușoteau pe la colțuri: „S-a despărțit de bărbat… Cine știe ce-a făcut el…” Dar nu-mi mai păsa. Pentru prima dată după ani de zile, puteam respira fără frică.

Într-o seară, Ilinca mi-a spus: — Mami, acum e liniște aici… Nu-mi mai e frică noaptea.

Am plâns atunci, dar nu de durere, ci de ușurare.

Acum sunt încă singură. Mircea merge la terapie — sau cel puțin așa spune. Copiii îl văd din când în când. Eu încă lupt cu rușinea și cu vina că n-am putut salva familia noastră.

Dar știu că am făcut ce trebuia pentru mine și pentru ei.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc în tăcere aceeași poveste? Câte aleg să tacă pentru „binele familiei”, până când nu mai rămâne nimic din ele? Dacă ai fi în locul meu, ai avea curajul să pleci sau ai rămâne sperând că mâine va fi altfel?