„Acasă, dar străină” – Povestea unei mame care și-a pierdut locul în propria familie

— Maria, ai văzut unde am pus telecomanda? — vocea Zsuzsei răsună din sufragerie, tăioasă, ca o lamă subțire care-mi zgârie liniștea. Mă opresc din spălatul vaselor și încerc să-mi amintesc dacă am atins-o. Nu, nu cred. Dar înainte să apuc să răspund, o aud bombănind: — Mereu dispar lucrurile de când ai venit aici…

Mă uit la mâinile mele crăpate de detergent și de ani. Mă simt mică, stingheră, ca un copil certat pe nedrept. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau să le dau satisfacția că m-au doborât. Îmi spun în gând: „Maria, tu ești mama lui Gabi. Tu ai crescut acest băiat. Cum ai ajuns să te simți străină în casa lui?”

Totul a început acum un an, când sănătatea mea a început să scârțâie. Gabi a venit la mine cu ochii lui blânzi, aceiași ochi pe care îi avea când era mic și venea la mine după ce cădea cu bicicleta.

— Mamă, nu mai poți sta singură. Vino la noi. Avem loc destul și… ne-ar prinde bine ajutorul tău cu copiii.

Am simțit atunci o bucurie amestecată cu teamă. Am vândut apartamentul meu micuț din Drumul Taberei, locul unde am trăit peste treizeci de ani, unde fiecare colț avea amintirea soțului meu, a copilăriei lui Gabi, a serilor de Crăciun cu miros de cozonac. Am dat banii lui Gabi și Zsuzsei ca să-și extindă apartamentul lor de la etajul patru. „Facem o cameră pentru tine, mamă!”, mi-a spus Gabi cu entuziasm.

La început a fost bine. Nepoții mă strigau „Buni!” și alergau la mine dimineața să le fac clătite. Zsuzsa părea recunoscătoare că o ajut cu copiii și cu treburile casei. Dar încet-încet, ceva s-a schimbat. Zsuzsa a început să-și arate iritarea pentru orice lucru mărunt: dacă nu pun farfuriile la locul lor, dacă nu spăl vasele „cum trebuie”, dacă îi dau copiilor dulciuri înainte de masă.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, i-am auzit pe Gabi și Zsuzsa discutând în șoaptă:

— Nu mai pot, Gabi! Parcă nu mai e casa noastră… E peste tot! — vocea Zsuzsei era încărcată de reproș.
— E mama mea… Ce vrei să fac? — răspunse Gabi, apăsat.
— Să-i spui să stea mai mult în camera ei! Să nu se bage peste tot!

Am simțit cum mi se strânge inima. Camera mea… Camera mea e cât o debara mai mare, cu un pat îngust și o noptieră veche. Acolo mă retrag seara ca un animal rănit care-și linge singur rănile.

A doua zi dimineață, Gabi a venit la mine cu privirea în pământ:

— Mamă… poate ar fi bine să… știi… să te odihnești mai mult în camera ta. Zsuzsa are nevoie de spațiu.

Am zâmbit forțat și am dat din cap că înțeleg. Dar în sufletul meu s-a rupt ceva. Am început să evit sufrageria când erau ei acolo. Mâncam singură în cameră, cu farfuria pe genunchi. Copiii au observat schimbarea și veneau tot mai rar la mine.

Într-o zi, când am ieșit din cameră să duc gunoiul, am auzit-o pe Zsuzsa vorbind la telefon:

— Da, mamă, încă e aici… Nu știu cât mai rezist. Parcă trăiesc cu o străină.

M-am întors înapoi și m-am prăbușit pe pat. Am plâns în pernă ca atunci când am rămas văduvă.

Au trecut luni de zile așa. M-am transformat într-o umbră prin casă. Îmi făceam treburile repede și mă retrăgeam în camera mea. Uneori mă gândeam să plec. Dar unde? Nu mai am nimic al meu. Toți banii i-am dat lor.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Gabi a venit la mine:

— Mamă… știu că nu-ți e ușor aici. Dar nici nouă nu ne e simplu. Poate ar trebui să ne gândim la o soluție… Poate găsim un azil bun… Sau poate te ajutăm să-ți iei o garsonieră mică…

Mi-au dat lacrimile instantaneu.

— Asta vrei? Să plec? După ce am dat tot ce aveam pentru voi?

Gabi s-a uitat la mine rușinat:

— Nu vreau asta… Dar nici nu mai putem continua așa…

Am simțit atunci că nu mai am niciun rost pe lume. Cândva eram stâlpul acestei familii. Acum sunt doar o povară.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Gabi: nopțile nedormite când era bolnav, banii strânși pentru facultatea lui, dragostea necondiționată pe care i-am oferit-o mereu. Și acum? Sunt doar un musafir nedorit.

A doua zi dimineață m-am uitat lung în oglindă. Chipul meu obosit mă privea cu tristețe și neputință.

„Oare câte mame ajung ca mine? Să-și piardă locul în propria familie? Să fie date la o parte după ce au dat tot ce aveau mai bun?”

Poate că nu sunt singura care simte asta. Poate că și alte mame trăiesc aceeași durere mută.

Voi ce credeți? Există vreun loc unde o mamă își poate găsi liniștea după ce a dat totul pentru ai ei? Sau suntem sortite să devenim străine chiar acolo unde ar trebui să fim acasă?