Când sângele nu se spală cu apă: Povestea unei familii încercate

— Vlad, nu mai pot! Nu mai pot să duc totul singură!

Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre mirosurile de pâine caldă și cafea tare. Era târziu, aproape miezul nopții, iar eu mă prefăceam că citesc la masa din colț, dar fiecare cuvânt al ei mă lovea ca un ciocan. Tata, Ion, stătea cu spatele la noi, privind pe fereastră spre curtea întunecată. De când murise bunicul și moșteniserăm casa bătrânească din satul vecin, întreaga familie părea că se destramă încet.

Mama, Mariana, era stâlpul nostru. De zece ani ținea brutăria din cartier, iar oamenii veneau de la kilometri distanță pentru cozonacii ei. Dar anul acesta fusese greu: inflația crescuse, făina se scumpise, iar chiriașii din casa moștenită nu mai plătiseră de luni bune. Tata era bolnav de inimă și nu mai putea lucra. Eu, Vlad, abia terminasem liceul și visam la facultate la București, dar banii nu ajungeau nici pentru facturi.

— Mama, poate ar trebui să vorbim cu unchiul Doru… Poate ne ajută el cu ceva bani până trecem hopul ăsta.

Mama s-a întors spre mine cu ochii roșii:

— Vlad, știi bine că Doru n-a vrut niciodată să ne ajute. El și tanti Lenuța au zis mereu că „fiecare cu ale lui”. Nu vreau să mă umilesc în fața lor!

Tata a oftat adânc:

— Poate că Mariana are dreptate… Dar nici așa nu putem continua. O să pierdem totul dacă nu găsim o soluție.

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama plângând în fața brutăriei. Un inspector de la primărie îi înmânase o amendă uriașă pentru „nereguli la spațiul de depozitare”. Era clar că cineva ne voia răul — poate concurența, poate vreun vecin invidios. Mama s-a prăbușit pe scaunul din spate și a început să-și frângă mâinile:

— Vlad, dacă nu plătim amenda până vineri, ne închid brutăria! Ce facem?

Am simțit cum mi se strânge inima. Am luat telefonul și, fără să-i spun mamei, l-am sunat pe unchiul Doru. Vocea lui răsună rece:

— Vlad, știi bine că nu avem bani de dat. Lenuța abia a ieșit din spital…

— Unchiule, nu vreau milă. Vreau doar un împrumut. Jur că îi dau înapoi!

A tăcut mult timp.

— Bine, vino diseară la noi.

Seara aceea a fost una dintre cele mai umilitoare din viața mea. Tanti Lenuța m-a privit ca pe un cerșetor:

— Vlad, voi mereu ați crezut că vă descurcați singuri. Acum veniți la noi?

Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine.

— Nu venim să cerșim… Dar suntem familie. Dacă nu ne ajutăm acum, atunci când?

Unchiul Doru a scos dintr-un sertar o sumă mică de bani — nici pe departe cât aveam nevoie — dar a spus:

— Atât pot acum. Restul trebuie să vă descurcați singuri.

Am plecat acasă cu ochii în lacrimi și cu sufletul greu. Mama a plâns când i-am dat banii.

— Vlad, n-ar fi trebuit să te umilești pentru mine…

— Nu m-am umilit, mamă. Am făcut ce trebuia.

În zilele următoare am muncit cot la cot cu mama în brutărie. Am vândut pâine prin cartier, am făcut livrări la restaurantele mici din oraș. Tata s-a încăpățânat să repare singur acoperișul casei moștenite, deși doctorul îi interzisese efortul. Într-o zi l-am găsit prăbușit în curte, cu fața albă ca varul.

La spital, medicul ne-a spus că dacă nu se odihnește și nu-și ia tratamentul regulat, riscă să nu mai apuce iarna. Mama s-a prăbușit pe scaun:

— De ce ni se întâmplă toate astea nouă?

În acea noapte am stat lângă patul tatei și i-am ținut mâna:

— Tată… dacă ai nevoie de mine aici, nu mă duc la facultate anul ăsta.

El m-a privit lung:

— Nu vreau să-ți sacrifici viitorul pentru noi. Dar nici nu vreau să te pierd.

În zilele care au urmat am simțit pentru prima dată că suntem cu adevărat o familie: mama gătea pentru toți vecinii care veneau să ne ajute la brutărie; unchiul Doru a venit într-o zi cu o sacoșă de alimente și a rămas să-l ajute pe tata la reparații; chiar și tanti Lenuța a venit cu o tavă de prăjituri și a spus:

— Poate n-am fost mereu aproape… dar sângele apă nu se face.

Încet-încet am reușit să strângem banii pentru amendă și să salvăm brutăria. Tata s-a pus pe picioare, iar eu am reușit să dau admiterea la facultate — chiar dacă am rămas acasă încă un an ca să-i ajut.

Acum, când privesc în urmă la acele luni grele, mă întreb: oare cât valorează orgoliul atunci când familia ta are nevoie de tine? Și câți dintre noi ar avea curajul să ceară ajutor sau să-l ofere fără să judece?

Poate că adevărata putere a unei familii nu stă în ceea ce avem sau ce putem oferi material… ci în felul în care reușim să ne regăsim unii pe alții atunci când totul pare pierdut.