Trădată de propria mea mamă: Povestea unei moșteniri furate

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce scrisoarea de la notar îmi cădea din mână. Ochii mamei, Irina, s-au întunecat pentru o clipă, dar apoi și-a ridicat bărbia cu acea mândrie rece pe care o știam atât de bine din copilărie.

— Nu ai de unde să știi totul, Ana, a spus ea scurt, evitându-mi privirea. Dar eu știam. Simțeam adevărul ca pe o rană deschisă.

Totul a început în ziua în care tata, Mihai, a murit subit, la doar 58 de ani. Am simțit că mi se rupe lumea în două. Tata fusese stâlpul casei noastre din Ploiești, omul care mă învățase să nu mint niciodată și să lupt pentru ceea ce e drept. Mama părea devastată la început, dar ceva la ea s-a schimbat rapid. A început să fie tot mai rece, mai distantă, iar eu am pus totul pe seama durerii.

La parastasul de șase săptămâni, am observat pentru prima dată cum unchiul Viorel și mama șușoteau pe hol, aruncându-mi priviri furișe. Am încercat să nu bag de seamă. Dar când am primit scrisoarea de la notar, în care eram anunțată că tata își lăsase întreaga avere mamei, fără ca eu să primesc nimic, am simțit că mă sufoc. Nu era posibil! Tata nu ar fi făcut niciodată așa ceva.

Am alergat la mama cu scrisoarea în mână, lacrimile șiroindu-mi pe obraji. — Spune-mi că nu e adevărat! Spune-mi că e o greșeală! Dar mama a rămas impasibilă. — Așa a vrut el, Ana. Trebuie să accepți.

Nopțile au devenit un chin. Mă întrebam mereu: unde greșisem? De ce mă pedepsea mama? De ce tata nu lăsase niciun cuvânt pentru mine? Am început să caut răspunsuri prin sertarele lui, printre hârtii vechi și fotografii prăfuite. Într-o zi am găsit un carnețel cu scrisul lui tata: „Ana trebuie să fie protejată. Să nu-i lipsească nimic.” Am simțit cum mi se strânge inima. Ceva nu era în regulă.

Am mers la notar și am cerut să văd testamentul original. Notarul, domnul Popescu, m-a privit cu milă: — Îmi pare rău, domnișoară, dar actele sunt clare. Totul îi revine doamnei Irina. Am insistat să văd semnătura tatei. Era acolo, dar ceva nu se potrivea. Literele păreau grăbite, tremurate — nu era scrisul lui obișnuit.

Am început să pun întrebări prin familie. Mătușa Lenuța mi-a spus într-o seară: — Ana, tatăl tău vorbea mereu despre tine. Nu cred că ar fi făcut asta de bunăvoie. Dar vezi tu… mama ta a fost mereu mai… practică.

Într-o noapte am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu unchiul Viorel: — Nu trebuie să afle nimic! Dacă Ana începe să sape… suntem pierduți! Am simțit cum mi se taie picioarele. Am intrat val-vârtej în sufragerie: — Ce nu trebuie să aflu? Mama s-a ridicat brusc, palidă ca varul: — Nu e treaba ta!

Am decis să merg la poliție. Am depus plângere pentru suspiciune de fals în acte. Mama a urlat la mine: — Cum poți să-mi faci una ca asta? Eu sunt mama ta! Dar eu nu mai vedeam în fața mea decât o străină.

Lunile au trecut greu. Ancheta a scos la iveală că testamentul fusese semnat cu două zile înainte ca tata să moară, când el era deja internat la spital și abia putea vorbi. Unchiul Viorel fusese martor. Când poliția i-a chemat la audieri, mama a început să plângă isteric: — Am făcut-o pentru tine! Aveam datorii mari la bancă! Tata nu știa… Dacă pierdeam casa?

— Și ai ales să mă trădezi? Să-mi iei tot ce mi-a lăsat tata? am întrebat-o printre lacrimi.

— Nu ai idee cât de greu mi-a fost după ce a murit el! Nu voiam decât să supraviețuim!

Familia s-a rupt în două. Unii au ținut cu mama — „E greu să fii văduvă”, spuneau ei — alții cu mine: „Ana are dreptate, nu e corect!” M-am simțit singură ca niciodată.

Procesul a durat aproape doi ani. În cele din urmă, judecătorul a decis că testamentul era nul din cauza suspiciunilor de fals și presiune psihică asupra tatălui meu. Am primit partea mea de moștenire, dar nimic nu mai era la fel.

Mama s-a mutat la sora ei din Focșani și nu mi-a mai vorbit de atunci. Casa copilăriei mele a rămas goală și rece. Uneori mă plimb prin camerele tăcute și mă întreb dacă banii pot repara vreodată ceea ce s-a rupt între noi.

Oamenii spun că timpul vindecă orice rană. Dar cum poți ierta pe cineva care ți-a furat nu doar banii, ci și sentimentul de siguranță? Poate că adevărata moștenire a acestei povești este întrebarea: cât valorează încrederea într-o familie?