Vocea pe care nimeni nu o aude: povestea bunicii mele, Marta

— Nu mai are rost, Giulia. E bătrână, așa sunt toți la vârsta ei. Se plâng din orice, spunea mama, ridicând din umeri, în timp ce își turna cafeaua și privea absentă pe geam. Mă uitam la ea, simțind cum mă învăluie furia și neputința. Bunica Marta nu era doar „bătrână”. Era singură. Și nimeni nu părea să vadă asta.

Îmi amintesc perfect ziua aceea de noiembrie când am găsit-o pe bunica stând pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală și privirea pierdută în gol. În cameră mirosea a ceai de tei și a vechi. — Bunico, ce faci? am întrebat încet, încercând să nu o sperii. S-a uitat la mine cu ochii ei albaștri, obosiți. — Nimic, draga mea. Aștept să treacă ziua.

Acele cuvinte mi-au rămas în minte ca o rană deschisă. Cum să aștepți doar să treacă ziua? Am fugit acasă și le-am spus părinților că trebuie să facem ceva. Tata a oftat: — Giulia, nu putem fi mereu acolo. Avem serviciu, avem problemele noastre. Și apoi, ce vrei să facem? Să ne mutăm la ea?

Nu voiam să se mute nimeni la bunica. Voiam doar să o vizităm mai des, să-i ducem cumpărături, să stăm cu ea la o cafea. Dar fiecare propunere se lovea de același zid: „Nu avem timp.”

Într-o duminică am decis să merg singură la ea. Am găsit-o încercând să schimbe un bec ars din hol, urcată pe un scaun șubred. — Bunico! Ce faci? Dacă cazi? Am alergat spre ea și am prins-o de braț. S-a uitat la mine rușinată: — Nu vreau să deranjez pe nimeni…

Am simțit atunci cât de mult se străduia să nu fie o povară. Dar tocmai asta o făcea invizibilă pentru toți ceilalți. În acea seară am stat împreună la masă și mi-a povestit despre viața ei cu bunicul. — Era un om bun, dar sever. Nu prea vorbea despre sentimentele lui… Eu am învățat să tac.

Am întrebat-o dacă îi e dor de el. A zâmbit trist: — Mi-e dor de cine eram eu când era el aici.

Am plecat acasă cu inima grea și am încercat din nou să-i conving pe ai mei. — Poate ar trebui să o luăm la noi câteva zile, am spus timid la cină. Mama a dat ochii peste cap: — Giulia, nu avem loc! Și oricum, știi cum e ea… Nu vrea să plece din casa ei.

Adevărul era că nimeni nu voia să-și complice viața cu problemele bunicii. Începusem să mă întreb dacă nu cumva și eu eram la fel de vinovată ca ei.

Într-o zi am găsit-o pe bunica plângând în tăcere, cu poza bunicului în mână. — Mi-e frică, Giulia… Mi-e frică să nu mă uite lumea de tot.

Am luat-o în brațe și i-am promis că nu o voi uita niciodată. Dar promisiunile mele păreau mici față de greutatea singurătății ei.

Într-o seară, după ce am adormit cu gândul la ea, am visat că bunica dispăruse din casa ei și nimeni nu observa lipsa ei. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să fac ceva mai mult.

Am început să-i scriu scrisori zilnice și să-i las bilețele ascunse prin casă: „Te iubesc”, „Sunt mândră de tine”, „Nu ești singură”. La început le găsea și mă suna râzând: — Ce copil ești! Dar apoi a început să le păstreze într-o cutie veche de pantofi.

Într-o zi m-a sunat vecina ei, doamna Stancu: — Giulia, vino repede! Bunica ta nu răspunde la ușă.

Am alergat cât am putut de repede și am găsit-o pe Marta întinsă pe pat, palidă și slăbită. Am chemat ambulanța și am stat cu ea la spital toată noaptea. Când s-a trezit, mi-a spus încet: — Nu vreau să mor singură.

M-am certat cu părinții mei atunci cum nu o făcusem niciodată. — Dacă nu vă pasă de ea, mă mut eu la bunica! Tata s-a înfuriat: — Nu mai dramatiza! Toți bătrânii trec prin asta!

Dar eu știam că nu e adevărat. Nu toți bătrânii trebuie să fie uitați.

Am început să merg zilnic la bunica după școală. Îi citeam din ziarele vechi, îi aduceam prăjituri făcute de mine și îi ascultam poveștile despre copilăria ei la țară. Încet-încet, Marta a început să zâmbească din nou.

Într-o zi mi-a spus: — Știi ce mi-ar plăcea? Să mergem împreună în parc, ca atunci când erai mică.

Am ieșit împreună sub castanii bătrâni și am privit oamenii trecând grăbiți pe lângă noi. Nimeni nu se oprea să salute sau să întrebe dacă are nevoie de ceva.

— Oamenii uită repede, Giulia… Dar tu ai ales să nu uiți.

Acum mă uit la bunica mea și mă întreb câți bătrâni trăiesc aceeași tăcere ca ea. Câți dintre noi alegem să nu vedem?

Poate că vocea bunicii mele nu va fi niciodată auzită de toată lumea. Dar eu pot fi vocea ei.

Oare câți dintre noi își aud cu adevărat bătrânii? Sau îi lăsăm să se stingă încet în tăcere?