Prețul succesului: Povestea Anei Dumitrescu

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară târzie, cu telefonul strâns între degete, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Din bucătăria mică, luminată doar de becul slab de deasupra aragazului, vocea mamei părea să vină de departe, ca o adiere caldă care nu mai avea putere să mă mângâie.

— Ana, nu te-ai născut să fii sclava nimănui. Nu uita cine ești, fata mea! — mi-a spus ea, dar cuvintele ei se izbeau de zidul rece al ambiției mele.

Așa a început totul. Sau poate totul începuse cu mult înainte, când tata a plecat și mama a rămas să mă crească singură, muncind pe brânci la fabrica de confecții din Colentina. Am crescut cu gândul că trebuie să reușesc, să nu depind niciodată de nimeni. Și când am primit oferta de la una dintre cele mai mari companii din București, am simțit că lumea e a mea.

La început, totul părea un vis. Clădirea de sticlă din Pipera, cafeaua scumpă, colegii îmbrăcați la patru ace. Dar visul s-a transformat repede într-o cursă nebună. Ședințe interminabile, deadline-uri imposibile, priviri reci și zâmbete false. Am învățat să zâmbesc și eu fals, să spun „da” când voiam să urlu „nu”.

— Ana, ai văzut raportul pentru mâine? — m-a întrebat într-o zi Vlad, șeful meu direct, un bărbat cu ochi ca gheața și sufletul la fel de rece.

— Da, Vlad. E aproape gata. Mai am nevoie de o oră.

— Nu ai o oră. Îl vreau pe birou în 20 de minute.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am alergat la biroul meu, cu mâinile tremurânde pe tastatură. În acea zi am uitat să mănânc, să beau apă, să respir.

Seara târziu, când toți plecaseră deja acasă, am rămas singură în open space-ul luminat artificial. Am privit pe geam spre orașul care nu dormea niciodată și m-am întrebat dacă merită. Dar apoi mi-am amintit de promisiunea făcută mamei: „O să ai o viață mai bună datorită mie.”

A urmat anunțul: postul de manager de proiect era liber. Era șansa mea. Am muncit dublu, am stat nopți întregi peste program, am acceptat sarcini pe care nimeni nu le voia. Prietenele mă sunau să ieșim la un vin, dar le refuzam mereu.

— Ana, nu te mai recunosc! — mi-a spus într-o zi Irina, cea mai bună prietenă a mea din liceu. — Ai uitat ce înseamnă să trăiești!

— Nu am timp acum, Irina. Înțelege-mă! — i-am răspuns tăios.

Într-o seară de vineri, când credeam că totul e sub control, am primit un email anonim: „Ai grijă cui îi calci pe coadă. Nu toți uităm.” Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Cineva mă urmărea, cineva mă ura pentru ambiția mea.

În zilele următoare au început bârfelile. Colegii șușoteau pe la colțuri, iar privirile lor erau pline de reproș sau invidie. Am aflat că Radu, colegul meu cu care lucrasem cel mai mult la proiecte grele, mă vorbise pe la spate la șefii mari. Spunea că mi-am asumat merite care nu-mi aparțineau.

Am încercat să vorbesc cu el:

— Radu, ce-ai cu mine? De ce faci asta?

— Ana, tu ai uitat că suntem oameni înainte de a fi roboți? Ai uitat cine te-a ajutat când ai greșit?

— Nu am uitat! Dar nu pot să mă opresc acum!

— Atunci mergi înainte peste toți! Dar nu uita că sus e frig și singurătatea doare.

Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi. Dar nu m-am oprit. Am câștigat postul. Am primit felicitări reci și o primă care s-a dus pe chirie și facturi. Mama era mândră și totuși tristă:

— Ana, când vii acasă? Mi-e dor de tine…

— Nu pot acum, mamă. Poate luna viitoare…

Luna viitoare nu a venit niciodată. M-am trezit într-o dimineață cu un mesaj: „Mama ta e la spital.” Am fugit ca nebuna printre mașini și claxoane până la Floreasca. Mama era palidă și slabă; infarct.

— Ana… ai grijă de tine… — mi-a șoptit ea printre lacrimi.

Am stat lângă patul ei și am plâns ca un copil. Toate nopțile pierdute la birou, toate promisiunile nerespectate au venit peste mine ca un val rece.

După externare, mama s-a mutat la mine pentru o vreme. Încercam să fiu prezentă acasă și la muncă în același timp, dar nu reușeam nicicum să le împac pe amândouă. La birou eram criticată că lipsesc prea des; acasă mama mă privea cu ochii triști.

Într-o seară am găsit-o plângând în bucătărie:

— Ana… eu nu vreau bani sau cadouri scumpe… Vreau doar să fii aici cu mine…

Am simțit atunci că tot ce am câștigat nu valorează nimic față de ce am pierdut.

Acum stau singură în apartamentul meu modern din București și mă uit la poza cu mine și mama din copilărie. Mă întreb: oare chiar merită să sacrificăm totul pentru carieră? Oare succesul profesional poate umple golurile lăsate în suflet?

Voi ce ați fi ales în locul meu? Ce contează mai mult: succesul sau oamenii dragi?