Firul care se rupe: Povestea unei mame din București
— Vlad, nu vrei să stai puțin de vorbă cu mine? am întrebat cu voce tremurată, sprijinindu-mă de tocul ușii. Era seară târziu, iar lumina slabă din sufragerie îi desena umbre adânci pe chip. Fiul meu nici măcar nu s-a întors spre mine. A rămas cu ochii în telefon, răspunzându-mi sec:
— Sunt obosit, mamă. Poate mâine.
Mâinele acela nu a mai venit niciodată. De când s-a născut băiatul lui, Rareș, Vlad parcă s-a retras într-o lume numai a lui, unde eu nu mai aveam loc. Îl vedeam cum se ferește să mă privească, cum evită orice discuție mai lungă de două-trei cuvinte. Mă durea, dar nu știam ce să fac. Mă simțeam ca o musafiră în propria casă.
Soțul meu, Ion, încerca să mă liniștească:
— Lasă-l, Marie, e stresat cu serviciul, cu copilul mic… Toți am trecut prin asta.
Dar eu simțeam că e ceva mai mult. O răceală care nu avea legătură cu oboseala sau grijile zilnice. Odată, când am încercat să-l ajut pe Vlad cu băița lui Rareș, mi-a spus pe un ton tăios:
— Lasă, mamă, mă descurc eu. Nu mai e nevoie să te bagi peste tot.
Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când mă respingea, dar atunci am simțit că firul dintre noi s-a subțiat periculos de mult.
Într-o zi de toamnă, când frunzele se adunau grămadă pe trotuar și aerul mirosea a ploaie, am găsit curajul să-i spun fiicei mele, Ana:
— Nu știu ce să mai fac cu Vlad… Parcă nu mai sunt mama lui.
Ana m-a privit lung și a oftat:
— Poate ar trebui să-l lași să vină el la tine. Poate are nevoie de spațiu.
Dar spațiul acela a devenit un zid. Zilele treceau una după alta, iar Vlad era tot mai absent. Rareș creștea sub ochii mei și mă temeam că va veni o zi când nici el nu va mai ști cine sunt.
Într-o seară friguroasă de iarnă, când Vlad și soția lui, Roxana, au venit la noi la masă, am simțit tensiunea plutind în aer. Am încercat să destind atmosfera:
— Roxana, vrei să te ajut cu ceva la bucătărie?
Ea a zâmbit forțat:
— Nu, mulțumesc, Maria. Ne descurcăm.
Vlad nu a spus nimic toată seara. La desert, Ion a încercat să glumească despre cât de mult seamănă Rareș cu mine la ochi. Vlad a ridicat brusc privirea:
— Poate ar fi bine să nu mai comparați copilul cu nimeni. E al nostru și atât.
Am simțit cum mi se taie respirația. Am tăcut și am strâns farfuriile cu mâinile tremurânde.
După ce au plecat, am plâns în tăcere. M-am întrebat unde am greșit. Oare am fost o mamă prea sufocantă? Prea prezentă? Sau poate prea absentă când avea nevoie de mine?
Anii au trecut și distanța dintre noi a crescut. Vorbeam doar la ocazii speciale: zile de naștere, Crăciunuri sau Paște. Rareș venea tot mai rar la noi; îl vedeam crescând doar din poze trimise pe WhatsApp.
Într-o zi de vară, Ana m-a sunat plângând:
— Mamă… trebuie să-ți spun ceva despre Vlad.
Mi s-a făcut inima cât un purice.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu pot să-ți spun la telefon. Hai să ne vedem la cafenea.
Am ajuns acolo cu sufletul la gură. Ana m-a privit în ochi și mi-a spus încet:
— Vlad a fost foarte supărat pe tine după ce a murit bunica. Ți-a reproșat mereu că nu l-ai lăsat să-și ia rămas bun cum ar fi vrut el… Că ai decis tu totul fără să-l întrebi.
Am simțit cum mi se prăbușește lumea.
— Dar… eu am vrut doar să-l protejez! Era atât de afectat…
Ana a dat din cap trist:
— Poate că el avea nevoie să sufere în felul lui. S-a simțit dat la o parte.
Am plecat acasă cu ochii în lacrimi. Toți anii aceia în care am crezut că fac bine… poate că am greșit fără să-mi dau seama. Am stat toată noaptea pe marginea patului, uitându-mă la poza lui Vlad de la absolvire. Zâmbea larg, cu ochii strălucind de speranță. Unde dispăruse băiatul acela?
A doua zi dimineață i-am scris un mesaj lung. I-am spus cât îmi pare rău dacă l-am rănit vreodată și că mi-e dor de el. Câteva ore mai târziu mi-a răspuns scurt:
— Mulțumesc pentru mesaj, mamă. Am nevoie de timp.
Timpul acela pare că nu se mai termină niciodată.
Uneori mă întreb dacă dragostea de mamă poate repara totul sau dacă unele greșeli rămân pentru totdeauna între noi ca niște fire rupte ce nu se mai pot împleti la loc. Oare câți dintre noi trăim cu astfel de tăceri dureroase în familie? Dacă ați fi în locul meu… ce ați face?