Între bani și iubire: Povestea unei familii sfâșiate de comparații

— Nu înțeleg de ce te superi, Magda! Am spus doar adevărul, a ridicat Mihai vocea, trântind ușa bucătăriei după el. Mă uitam la el cu ochii înlăcrimați, strângând în mână cana de ceai pe care mama mi-o făcuse cu câteva minute înainte. În aer plutea încă mirosul de cozonac, dar între noi se așternuse un frig pe care nu-l mai simțisem niciodată.

Totul începuse la masa de duminică, când părinții mei ne-au invitat la ei, ca să sărbătorim aniversarea căsătoriei noastre. Tata, cu mâinile muncite și ochii obosiți, ne-a oferit un plic cu 500 de lei, spunând: „Să vă ajute la facturi, copii.” Mihai a zâmbit politicos, dar după ce am ieșit din apartamentul lor de la etajul patru, fără lift, a oftat adânc și a spus: „Ai mei ne-au dat 5.000 de euro când ne-am mutat. E diferență, nu?”

Am simțit atunci cum ceva se rupe în mine. Nu era prima dată când Mihai făcea astfel de comparații, dar niciodată nu fusese atât de direct. Am încercat să-i explic că părinții mei au muncit toată viața pe salarii mici și că pentru ei acei 500 de lei înseamnă enorm. Dar Mihai părea să nu înțeleagă. „Nu-i judec, Magda, dar trebuie să recunoști că nu ne putem baza pe ei. Ai mei mereu au fost altfel.”

Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi. Am început să mă îndoiesc de tot: de alegerea mea, de căsnicia noastră, de loialitatea față de familia mea. Mama m-a sunat într-o seară să mă întrebe dacă suntem bine. Vocea ei era caldă, dar simțeam o umbră de tristețe. „Mihai a părut cam distant… S-a întâmplat ceva?”

Nu am avut curaj să-i spun adevărul. Am mințit-o că Mihai e stresat la serviciu. Dar adevărul era că Mihai nu mai voia să mergem la ai mei. „Ce rost are? Oricum nu avem ce discuta cu ei. Doar ne plângem de bani și atât.”

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Mihai a izbucnit: „Nu vreau să trăiesc ca părinții tăi! Să numărăm fiecare leu și să ne mulțumim cu puțin!” Atunci am simțit că nu-l mai recunosc. Omul pe care îl iubeam devenise un străin care judeca totul prin prisma banilor.

Am început să mă îndepărtez de el. Mergeam mai des la părinți, dar nu le spuneam nimic din ce se întâmpla acasă. Mama mă privea lung și uneori îmi mângâia mâna fără să spună nimic. Tata îmi aducea mereu fructe din grădină și mă întreba dacă avem nevoie de ceva.

Într-o zi, mama a venit la noi fără să anunțe. L-a găsit pe Mihai acasă și l-a întrebat direct: „Mihai, ai ceva cu noi? Am simțit că te-ai răcit față de noi.” Mihai a rămas blocat câteva secunde, apoi a spus: „Nu am nimic personal… Doar că uneori simt că nu avem aceleași valori.”

Mama a plecat plângând. Când am ajuns acasă și am aflat ce s-a întâmplat, am izbucnit: „Cum ai putut să-i spui asta? Ei sunt părinții mei! Au făcut tot ce au putut pentru noi!”

Mihai s-a apărat: „Nu vreau să trăiesc toată viața cu sentimentul că trebuie să accept puținul doar pentru că așa au făcut ei! Eu vreau mai mult pentru noi!”

Am început să dormim în camere separate. Părinții mei nu au mai venit la noi luni întregi. Mama mă suna tot mai rar, iar tata nu mai întreba nimic despre Mihai.

Într-o seară, am găsit o scrisoare pe masa din bucătărie. Era de la mama: „Magda, te iubim orice ar fi. Știm că viața nu e ușoară și că fiecare familie are problemele ei. Dar nu lăsa banii să vă despartă. Noi v-am dat tot ce am avut – poate nu mulți bani, dar multă dragoste.”

Am plâns ore întregi citind acele rânduri. M-am dus la Mihai și i-am arătat scrisoarea. A citit-o în tăcere, apoi a spus: „Poate că am greșit… Dar nu pot schimba felul în care am fost crescut.”

A trecut un an de atunci. Relația cu părinții mei e încă rece. Cu Mihai încercăm să reparăm ce s-a stricat, dar rana e adâncă.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi uităm cât valorează dragostea părinților noștri doar pentru că nu vine împachetată în bani? Și cât costă liniștea unei familii când lăsăm orgoliul și comparațiile să ne conducă viețile?