Umbra trădării: Povestea unei prietenii pierdute

— Nu pot să cred, Irina! Tu chiar ai făcut asta? Ai ales să fii cu el? vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în bucătăria mică din apartamentul meu din Ploiești, cu ochii în lacrimi, privind-o pe Irina, cea care îmi fusese alături din clasa a cincea, când ne-am jurat că nimic nu ne va despărți vreodată.

Ea nu mă privea. Își frământa nervos mâinile și încerca să găsească cuvintele potrivite. — Maria, nu am vrut să se întâmple așa… Dar lucrurile dintre tine și Sorin s-au terminat de mult. Eu… eu am nevoie de fericire și el la fel. Nu am vrut să te rănesc.

Am izbucnit în râs, un râs amar, care mi-a zguduit pieptul. — Nu ai vrut să mă rănești? Irina, eram la pământ după divorț! Tu știai totul, știai cât de greu mi-a fost să-l văd plecând, să-l văd cum își face bagajele și iese pe ușă fără să privească înapoi. Și tu… tu ai ales să fii cu el!

Nu a răspuns. Doar a oftat și a plecat capul. În acel moment am știut că am pierdut-o. Nu doar pe Sorin, ci și pe Irina — singura mea confidentă, sora pe care nu am avut-o niciodată.

Totul s-a întâmplat atât de repede. După divorțul de Sorin, viața mea s-a transformat într-o succesiune de zile cenușii. Mă trezeam dimineața cu greu, doar pentru a-l duce pe Vlad, fiul meu de 14 ani, la școală. Încercam să fiu puternică pentru el, dar uneori mă prindea plânsul în baie, cu prosopul la gură ca să nu mă audă.

Irina venea des pe la mine atunci. Îmi aducea cafea și prăjituri de la cofetăria din colț și mă asculta ore în șir. Îmi spunea că totul va fi bine, că timpul vindecă orice rană. Nu mi-am imaginat niciodată că ea va fi cea care va răsuci cuțitul în rana mea.

Adevărul l-am aflat întâmplător. Vlad a venit într-o seară acasă și mi-a spus:

— Mama, l-am văzut pe tata cu Irina la mall. Se țineau de mână.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am încercat să-i găsesc scuze Irinei: poate doar îl consola, poate doar îi era alături ca prietenă… Dar zilele următoare au adus confirmarea: poze pe Facebook, mesaje ciudate de la cunoștințe comune, priviri compătimitoare pe stradă.

Când am confruntat-o, nu a negat nimic. Și atunci am simțit că lumea mea se prăbușește a doua oară.

În timp ce încercam să-mi adun bucățile sufletului, Vlad a început să se schimbe. Era tot mai retras, notele i-au scăzut brusc și a început să lipsească de la școală. Într-o zi am primit un telefon de la diriginte:

— Doamnă Popescu, Vlad nu mai vine la ore. Este totul în regulă acasă?

M-am prăbușit pe canapea după ce am închis telefonul. Cum puteam să-l ajut pe Vlad când eu însămi eram o ruină? Am încercat să vorbesc cu el:

— Vlad, te rog, spune-mi ce se întâmplă. Sunt aici pentru tine.

El m-a privit cu ochi goi:

— Nu mai contează nimic, mama. Tata are altă familie acum. Irina era ca o mătușă pentru mine… Acum nu mai am pe nimeni.

Cuvintele lui m-au sfâșiat. Am simțit că am eșuat ca mamă și ca om. Am încercat să-l conving pe Sorin să petreacă timp cu Vlad, dar el era prea ocupat cu noua lui viață. Irina nu mi-a mai răspuns la mesaje sau la telefon.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit un bilet în camera lui Vlad: „Nu vreau să mai fiu aici.” Am fugit disperată prin oraș, l-am căutat prin parcuri și la prieteni. L-am găsit abia spre dimineață, ud leoarcă și tremurând pe o bancă din fața blocului.

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi mult timp fără să spunem nimic. Atunci am realizat că trebuie să fiu puternică pentru el, chiar dacă lumea mea era făcută bucăți.

Am început să mergem împreună la psiholog. A fost greu la început — Vlad nu voia să vorbească despre nimic, iar eu mă simțeam vinovată pentru tot ce i se întâmplase. Dar încet-încet am reușit să ne apropiem din nou.

Viața nu s-a schimbat peste noapte. Încă mă doare când îi văd pe Sorin și Irina împreună prin oraș sau când aud vești despre nunta lor fastuoasă la o pensiune din Sinaia unde mergeam împreună în vacanțe cândva.

Oamenii au început să mă evite sau să mă privească cu milă. Mama mea îmi spunea mereu:

— Maria, trebuie să mergi mai departe! Nu poți trăi în trecut!

Dar cum poți merge mai departe când tot ce ai iubit te-a trădat?

Uneori mă gândesc dacă aș fi putut face ceva diferit. Dacă ar fi trebuit să văd semnele mai devreme sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru căsnicia mea sau pentru prietenia cu Irina.

Acum încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Am început un curs de croitorie la Casa de Cultură și am cunoscut câteva femei care au trecut prin povești asemănătoare. Împreună ne susținem și ne ajutăm să ne regăsim demnitatea pierdută.

Dar rana trădării rămâne acolo — ca o cicatrice care nu se va vindeca niciodată complet.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: oare cât valorează o prietenie adevărată? Și cum poți avea încredere din nou după ce ai fost trădat de cei mai apropiați oameni?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Credeți că merită să ierți sau e mai bine să uiți și să mergi mai departe?