Casa visurilor noastre: Darul care ne-a destrămat

— Nu mai suport, Ilinca! Casa asta ne-a distrus! vocea lui Vlad răsuna în bucătăria rece, cu ecou printre farfuriile nespălate și cutiile de carton încă nedesfăcute, deși trecuseră trei luni de când ne mutasem. Mă uitam la el, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu voiam să plâng iar. Plânsesem deja prea mult în ultimele săptămâni.

Totul începuse cu un gest pe care mulți l-ar fi considerat supremul act de iubire părintească: părinții mei, Mariana și Sorin, ne-au cumpărat o casă la marginea Bucureștiului, ca dar de nuntă. O casă mare, cu grădină, foișor și chiar o cameră pentru viitorul copil. Când am văzut-o prima dată, am simțit că plutesc. Vlad era mai rezervat, dar a zâmbit larg și m-a strâns în brațe: „E perfectă pentru noi.”

Dar perfecțiunea s-a fisurat încă din prima zi. Părinții mei veneau aproape zilnic „să ne ajute cu amenajarea”. Mama critica fiecare alegere: „De ce ai pus draperiile astea? Nu vezi că nu se potrivesc cu mobila?” Tata se băga peste Vlad la orice reparație: „Lasă-mă pe mine, tu nu știi cum se face.” Vlad își mușca buzele și tăcea, dar îl vedeam cum se închide tot mai mult în el.

Într-o seară, după ce părinții au plecat, Vlad a trântit ușa de la baie atât de tare încât s-a spart oglinda. „Nu mai pot! Nu e casa noastră, Ilinca! E casa lor!” Am încercat să-l liniștesc, să-i spun că părinții mei doar vor să ne ajute. Dar adevărul era că și eu mă simțeam sufocată. Nu puteam schimba nimic fără să cerem voie sau să dăm explicații. Orice discuție despre intimitatea noastră se transforma într-o ceartă.

Prietenii ne evitau. „Nu mai veniți pe la noi?”, mă întreba Adina, cea mai bună prietenă a mea. Îmi era rușine să-i spun că nu puteam pleca de acasă fără ca mama să mă întrebe unde mergem și când ne întoarcem. Vlad se refugia la serviciu sau ieșea singur la alergat. Eu rămâneam singură cu gândurile mele și cu sentimentul că am greșit undeva.

Apoi au început certurile între noi. Mărunte la început: cine spală vasele, cine duce gunoiul, cine răspunde la telefon când sună mama. Dar s-au transformat rapid în reproșuri grele: „Tu nu mă susții!”, „Ești tot timpul de partea lor!”, „Nu vezi că nu mai suntem o familie?”

Într-o noapte, după o ceartă lungă și urâtă, Vlad a plecat. A dormit la fratele lui, Rareș. A doua zi s-a întors doar ca să-și ia câteva haine. „Nu mai pot trăi aici. Nu mai pot trăi cu tine.” Am simțit cum mi se prăbușește lumea.

Părinții mei au venit imediat: „Lasă-l, Ilinca! Nu te merită! Noi suntem aici pentru tine.” Dar eu nu voiam nici mângâierea lor, nici sfaturile lor. Voiam doar liniște. Voiam să fiu singură cu durerea mea.

Au urmat luni de tăcere și izolare. Nu ieșeam din casă decât pentru strictul necesar. Mâncam puțin, dormeam prost. M-am dus la psiholog după ce Adina m-a găsit plângând pe banca din fața casei, într-o dimineață friguroasă de octombrie. „Nu poți continua așa”, mi-a spus ea blând.

La terapie am început să vorbesc despre tot: despre presiunea părinților mei, despre neputința lui Vlad, despre vinovăția care mă măcina. Am realizat că niciodată nu am avut curajul să le spun părinților mei „Ajunge!”. Că am lăsat mereu pe altcineva să decidă pentru mine.

Divorțul a venit firesc, ca o eliberare amară. Vlad nu a mai vrut să vorbească cu mine. Mama a plâns zile întregi și m-a acuzat că am distrus totul. Tata s-a închis în biroul lui și nu mi-a mai vorbit decât monosilabic.

Acum, la șase luni după divorț, încă locuiesc în casa aceea mare și goală. Părinții vin mai rar; poate au înțeles ceva sau poate doar s-au resemnat. Eu încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas: am început să pictez din nou, ies la plimbare prin grădină și uneori chiar zâmbesc fără motiv.

Dar rana e încă acolo. Mă întreb adesea dacă aș fi putut face ceva diferit. Dacă aș fi avut curajul să pun limite sau dacă Vlad ar fi luptat mai mult pentru noi. Sau poate casa aceea nu era blestemată, ci doar noi eram prea slabi ca să-i facem față.

Oare câți dintre noi trăim viețile pe care le vor alții pentru noi? Și cât de mult ne costă asta? Poate voi aveți răspunsul…